Rezolvarea „problemei ţiganilor“

– Băi, Valeriu, cum rezolvăm problema asta cu ţiganii care ne fac de rîs în Europa?

Uite aşa, tam-nesam, după un training pe leadership, primesc întrebarea de la un domn cursant. În mod evident, omului i-a plăcut cursul şi se simte îndeajuns de bine încît să mă întrebe ce are el pe sufleţel. În afară de faptul că tocmai a aflat că sînt rom, nimic din ceea ce fac şi ştie despre mine nu îi poate sugera că aş fi vreun expert pe topica propusă de el – „ţiganii“.

Instinctiv îmi vine să spun că o putem rezolva cu o campanie de lobotomie colectivă care să şteargă ideile preconcepute şi să permită mîrlanului rasist, prostului bine intenţionat şi intelectualului preocupat de leadership să priceapă că întrebările de acest fel sînt cam la limită.

– Nu ştiu, dar tu cum crezi că am putea rezolva problema pedofililor, criminalilor şi alcoolicilor români verzi, că doar eşti şi tu în grupul cu riscul cel mai mare?

Nu a fost deloc entuziast să caute soluţii.

În 2003, la recomandarea preşedintelui de atunci al Parlamentului European, m-am întîlnit cu o deputată din Germania, care juca un rol foarte important în relaţia Uniunii Europene cu Europa de Est. Primul şoc a fost că doamna de vreo 60 de ani părea turnată într-un costum de piele de şarpe roşu, căci nu mi-am putut imagina cum s-ar fi putut îmbrăca în ceva care era atît de mulat. Decolteul generos, pînă aproape de buric, care expunea o piele cam zbîrcită şi plină de pistrui, mi-a permis o cunoaştere mult mai profundă a dînsei decît mi-aş fi dorit vreodată. Probabil această cunoaştere a fost şi motivul pentru care, fără a face vreo introducere, doamna deputată a intrat abrupt în subiect cu: „Problema voastră, a ţiganilor, este că faceţi prea mulţi copii“.

Am înghiţit în sec şi i-am răspuns că, într-adevăr, asta cu copiii şi cea cu ţinutul cailor în apartamentele pe care ni le-a dat statul rămîn problemele fundamentale ale incluziunii sociale a romilor. A dat aprobator din cap. Apoi m-a întrebat generoasă dacă stau în Bruxelles. I-am spus că nu, căci nu ne lasă cu caii în oraş fără un permis special. Pe care nu îl am. Aşa că sînt nevoit să călătoresc împrejurul oraşului, să mai cînt, să mai cerşesc ca să mai fac şi eu un ban, să pot să îmi susţin hobby-ul de a mă întîlni cu parlamentari europeni şi de a discuta cu ei despre procesul de aderare şi mai ales despre efectul directivelor 78 şi 43. A fost un pic confuză, dar nu s-a prins. Sarcasmul probabil că nu intra în arhetipul „ţiganului“ din capul ei.

Rezolvarea „problemei ţiganilor“ este tratată la fel de absurd pe cît sînt tratate şi poveştile cu caii ţinuţi în apartamentele de bloc. O zdrobitoare majoritate a celor pe care i-am întrebat cred că în mai toate oraşele mari din ţară au fost romi care şi-au adus caii în apartamentele primite de la stat.

Nimeni nu a văzut asta cu propriii ochi, toţi au auzit de la un „prieten apropiat“ sau de la o „cunoştinţă“. Nimeni nu a fost însă în stare să îmi dea numărul de telefon sau să mă pună în legătură cu cei care au fost martori ai unor întîmplări cu cai în apartamente.

Ca unul care a crescut de mic cu cai, îmi este foarte greu să îmi imaginez cum ar putea cineva, oricît de priceput ar fi, să urce zilnic un cal – să spunem la etajul 3 al unui bloc – şi apoi să îl şi „cazeze“ într-una dintre camerele minuscule ale apartamentelor comuniste. Ca să nu mai vorbim de operaţiunile de curăţare a balegii şi a pişatului de cal, căci mă îndoiesc de faptul că îşi imaginează cineva că romii îşi antrenează caii să folosească WC-ul din dotare. Însă considerînd că sînt destui care cred că putem să citim viitorul în cafea, în ghioc, în cărţi şi facem farmece, s-ar putea să am aşteptări un pic prea mari.

Problemele se rezolvă de către specialişti. Angajarea celor mai buni experţi în domeniu este primul pas în crearea unor politici, bugete, mecanisme şi structuri care să ajute. Punctul de contact al Guvernului României pe romi, cea mai importantă poziţie în ceea ce priveşte „problematica romilor“, este ocupat de către o doamnă care a recunoscut în mod public că experienţa ei pe romi se reduce la „participarea la cîteva seminarii“. Sigur are şi cîţiva prieteni care ştiu cîte ceva despre „ţigani“ cu cai în apartamente.

Consiliera prim-ministrului pe problematica de romi este de „origine“, aceasta fiind singura „calificare“ pe care o are, dar care nu prea justifică funcţia deţinută. Este însă foarte probabil să fie o ghicitoare senzaţională în ghioc – lucru de care actuala clasă politică pare să aibă mare nevoie.

Există cîteva sute bune de experţi cu doctorate, masterate şi ani de experienţă lucraţi în comunităţi care îşi bat capul cum pot să implementeze într-un mod cît de cît acceptabil proiectele, de cele mai multe ori elucubrante, care ies din puţul gîndirii „specialiştilor“ din guverne şi de la Bruxelles, care ştiu şi ei despre romi de la cunoştinţe, din basme sau din filme. Ce-i drept, nu au cai, nu se pricep la ghicit şi nici nu au una din marile „calităţi“ ale elitelor noastre politice – tupeul.

Valeriu Nicolae este activist pentru drepturile omului şi fondator al Policy Center for Roma and Minorities.