Cînd Stalin şi Hitler erau aliaţi

În vreme ce Rusia continuă invadarea Ucrainei, Vladimir Putin a optat pentru reabilitarea alianţei dintre Hitler şi Stalin care a declanşat al Doilea Război Mondial. Vorbind de pactul Ribbentrop-Molotov ca despre o bună politică externă, el încalcă un îndelungat tabu sovietic şi îşi revizuieşte totodată propria sa opinie de odinioară, potrivit căreia pactul ar fi fost „imoral“. Ce se petrece oare în mintea lui? Prin ce este alianţa cu Hitler atrăgătoare, tocmai în acest moment? Ce semnifică această revizuire a istoriei celui de-al Doilea Război Mondial, pe fondul reînvierii de către Rusia a tradiţiei războaielor de agresiune pe teren european?

Putin a devenit amator de istorie, iar discursurile sale actuale au scos la lumină un fel de reconstrucţie iluzorie a trecutului rusesc. Amestecînd clişee cu o bună doză de rea-credinţă, el relatează – de cînd a declanşat războiul cu Ucraina, în februarie – o istorie oarecum bizară a propriei sale ţări. A susţinut că Rusia şi Ucraina sînt o singură naţiune, ca urmare a unei creştinări comune, care e posibil să fi avut loc sau nu, cu mai bine de o mie de ani în urmă, într-un centru negustoresc locuit, la acea vreme, de un amestec de vikingi păgîni şi khazari evrei. A vorbit de Crimeea, acum, după ce a fost invadată şi anexată, ca fiind dintotdeauna rusească, chiar dacă istoria peninsulei este o vastă succesiune de culturi europene. Caracterul ei rusesc se datorează în mare parte expulzării sîngeroase de către regimul stalinist a tătarilor crimeeni, în 1943. După cum a spus cu maliţie preşedintele belarus Lukaşenko, dacă am urma logica lui Putin în materie de istorie etnică, ar avea mai mult sens să dăm Moscova tătarilor crimeeni decît să dăm Crimeea Moscovei. În fond, Cnezatul Moscovei a început să existe ca protectorat tătar. În sfîrşit, Putin a pretins că Rusia trebuie să se extindă către sud, deoarece, la un moment dat, a existat o regiune numită Noua Rusie. E o înţelegere greşită a graniţelor regiunii istorice, ceea ce ascunde însă o eroare mai profundă. Extinderea Rusiei pe teritoriul Noii Rusii e la fel de aberantă ca revendicarea de către Anglia a Noii Anglii, de către Scoţia a Noii Caledonii sau de către Ţara Galilor din Sud (South Wales) a Noii Galii de Sud. În istoria contemporană, propaganda rusească adoptă contradicţii evidente şi desfide Occidentul „decadent“ să observe că: nu există o naţiune ucraineană, dar toţi ucrainenii sînt naţionalişti; nu există stat ucrainean, dar organele sale sînt opresive; nu există limbă ucraineană, dar ruşii sînt siliţi să o vorbească.

Ribbentrop-Molotov

Chiar şi în contextul acestei neobişnuite şi relativ spectaculoase distorsionări a istoriei, susţinerea de către preşedintele Putin a pactului Ribbentrop-Molotov merită o atenţie deosebită, mai ales din partea Germaniei. Însemnătatea pactului Ribbentrop-Molotov pentru istoria secolului XX este imensă. Alianţa cu Stalin i-a permis lui Hitler să atace Polonia, cu sprijin sovietic, şi e astfel originea tuturor tragediilor din războiul care a urmat, în Polonia şi în restul lumii. Susţinînd că Stalin s-a comportat ca un om de stat rezonabil în 1939, Putin spune de fapt că, în acel moment, nu trebuia să i se opună rezistenţă lui Hitler. Ceea ce este nu numai un punct de vedere problematic de politică externă sovietică, ci totodată o contestare directă a principalului mit fondator al Republicii Federale Germane de după Război, şi anume că Hitler ar fi trebuit contracarat în 1939. Au existat, desigur, state europene care au luat decizia corectă, la acea vreme: Franţa, Marea Britanie şi, cel mai important, Polonia i s-au opus lui Hitler în 1939. Hitler a curtat Polonia vreme de cinci ani, între 1934 şi 1939, ca pe un potenţial aliat într-un război împotriva Uniunii Sovietice, dar a fost refuzat. L-a curtat şi pe Stalin, în vederea unui război împotriva Poloniei, vreme de trei zile, şi a fost întîmpinat cu entuziasm.

La 20 august 1939, Hitler i-a cerut lui Stalin o întîlnire, iar Stalin a acceptat, mai mult decît bucuros. Liderul sovietic căutase vreme de cinci ani un prilej să distrugă Polonia, care atunci tocmai se ivise. Stalin realiza, desigur, că punea la cale, împreună cu cel mai mare antisemit din lume, distrugerea celei mai mari patrii a evreilor europeni. Stalin s-a pregătit pentru alianţa cu Hitler, conformîndu-se obedient, ca mulţi alţi lideri, antisemitismului Liderului. Sperînd să atragă atenţia lui Hitler, l-a demis pe însărcinatul cu afaceri externe, evreul Maxim Litvinov, şi l-a înlocuit cu rusul Viaceslav Molotov. Demiterea lui Litvinov, în concordanţă cu Hitler, a fost „decisivă“. Molotov va fi cel care va negocia un acord cu Joachim von Ribbentrop, ministrul de Externe al lui Hitler, pe 23 august 1939.

La acea vreme, evreii ştiau deja destul de bine de ce anume trebuia să se teamă. Cei cinci ani de represiuni crescînde în Germania au fost urmaţi de violenţe stridente în Austria, în timpul Anschluss-ului. Iar nimicirea Cehoslovaciei, în martie, a fost un alt dezastru pentru evrei. Evreii cehoslovaci au fugit din regiunile anexate de Germania, lăsîndu-şi proprietăţile în urmă. Evreii din Slovacia şi-au pierdut cetăţenia, odată cu crearea unui nou stat aliat cu Berlinul şi dependent de acesta. Ştirea pactului Ribbentrop-Molotov, la sfîrşit de august 1939, a şocat Geneva, unde se desfăşura congresul mondial al sioniştilor. Toţi cei prezenţi au înţeles deîndată ce însemna „pactul de nonagresiune“: lui Hitler i s-a dat frîu liber şi va urma un război. Chaim Weizman, liderul Sioniştilor generali, a încheiat congresul cu următoarele cuvinte: „Prieteni, am o singură dorinţă: să rămînem cu toţii în viaţă“.

Şi nu erau vorbe goale. Un protocol secret al pactului de neagresiune sovieto-nazist stipula divizarea Europei de Est între Germania nazistă şi Uniunea Sovietică. Hitler găsise aliatul de care avea nevoie pentru a începe ostilităţile. Regiunile est-europene vizate de protocolul secret al pactului germano-sovietic constituiau centrul evreimii mondiale, locuit fără întrerupere de evrei timp de o jumătate de mileniu. Odată cu începerea războiului, aceste regiuni vor deveni pentru evrei cel mai periculos loc din întreaga lor istorie. Holocaustul va începe în acest loc, doi ani mai tîrziu. În decurs de trei ani, marea majoritate a milioanelor de evrei care au trăit aici vor fi morţi. Pactul Ribbentrop-Molotov, a spus-o chiar Stalin, a fost un tratat „semnat cu sînge“. O mare parte din sîngele vărsat în ţările vizate de acest acord va fi al civililor evrei.

Acoperirea mediatică actuală a turnurii istorice a lui Putin vizează nu atît raportul dintre pactul Ribbentrop-Molotov şi războiul propriu-zis, cît temerile Poloniei, Lituaniei, Letoniei şi Estoniei, cele patru state care au fost ocupate de Armata Roşie în 1939, după semnarea pactului. Împreună cu aliatul său Hitler, Stalin a lansat, pe 17 septembrie 1939, un atac armat împotriva Poloniei, trimiţînd Armata Roşie să invadeze ţara dinspre est. Aceasta s-a întîlnit cu Wehrmacht-ul aliat în centrul ţării şi au organizat împreună o paradă reunită a victoriei. Poliţiile secrete sovietică şi germană şi-au făgăduit una alteia să anihileze orice formă de rezistenţă poloneză. În spatele liniilor, NKVD-ul sovietic a organizat deportarea în masă a circa o jumătate de milion de cetăţeni polonezi în gulag şi a executat mii de ofiţeri polonezi proaspăt întorşi din lupta împotriva Wehrmacht-ului.

Fireşte, distrugerea statului polonez este menţionată de istoria Poloniei, însă modul în care istoria polonezilor se suprapune cu cea a evreilor este adesea omis. Cetăţenii polonezi asasinaţi de NKVD erau îndeobşte ofiţeri în rezervă cu studii înalte şi au fost ucişi fiindcă reprezentau elita statului polonez. Erau, adesea, evrei, a căror moarte, de mînă sovietică, a lăsat familiile lor lipsite de apărare în faţa ocupaţiei germane. Wilhelm Engelkreis, un medic evreu polonez şi ofiţer în rezervă, a fost ucis la Katyn. Fiica lui, scriind mai tîrziu din Israel, îşi aminteşte de tragedia copilăriei sale. Hironim Brandwajn, medic, a fost împuşcat în ceafă, alături de colegii săi ofiţeri la Katyn; soţia sa Mira va muri doi ani mai tîrziu în ghetoul din Varşovia, fără să ştie ce s-a întîmplat cu soţul ei. Mieczyslaw Proner, bunăoară, a fost farmacist şi chimist, evreu şi polonez, ofiţer în rezervă şi combatant. A luptat în armata poloneză împotriva nemţilor, pentru ca mai apoi să fie arestat de sovietici şi executat prin împuşcare în ceafă. Cîteva luni mai tîrziu, mama lui a fost trimisă în ghetoul din Varşovia, de unde a fost deportată la Treblinka şi gazată.

În discursul care reabilita pactul Ribbentrop-Molotov, şi cu alte ocazii, Putin a justificat alianţa sovietică cu Germania nazistă evocînd contribuţia puterilor occidentale la distrugerea Cehoslovaciei, prin Acordul de la München. Deşi are întru totul dreptate cînd spune că trădarea Cehoslovaciei a fost un pas important spre război şi Holocaust, nu este cîtuşi de puţin clar dacă referirea la München susţine cauza lui Putin. După toate aparenţele, Putin vede ca exemple pozitive atît episodul München, cît şi pactul Ribbentrop-Molotov, pe care tinde, de altfel, să le asocieze. Campania Rusiei din 2014 împotriva Ucrainei este uimitor de asemănătoare cu campania Germaniei împotriva Cehoslovaciei, din 1938. Se regăsesc naţionalismul etnic, inventarea regiunilor istorice considerate de la sine înţelese în urma unor violenţe („Sudetenland“ şi „Novorossiya“), sprijinirea separatiştilor care nu ar avea nici o şansă fără susţinere din exterior şi dorinţa de a distruge un sistem european prin anihilarea unui stat european important, care se întîmplă să fie mai democratic decît unii dintre vecinii săi.

Desigur, în Vest, acordul de la München este văzut, în general, ca o greşeală şi ca un exemplu negativ. Dar fără menţionarea politicii sovietice de atunci, invocarea sa de către Putin este trunchiată. În prima jumătate a lui 1938, Franţa a încercat să ajungă la un acord cu Uniunea Sovietică, dar interlocutorii săi au dispărut treptat, devoraţi de Marea Teroare. Vom şti mai multe despre acest episod atunci cînd – şi doar dacă – se vor deschide arhivele relevante; dar, după toate aparenţele, criza de la München a fost evaluată, la acea vreme, de către Kremlin, ca o oportunitate de a interveni în Europa de Est. Chiar şi atunci cînd Londra şi Parisul au împins Praga către un compromis cu Hitler, sovieticii au semnalat disponibilitatea de a trimite forţe armate în Europa Centrală, pentru a proteja Cehoslovacia – ceea ce presupunea, din raţiuni pur geografice, invadarea Poloniei, României sau a ambelor. Patru corpuri armate au fost masate efectiv la graniţa poloneză. Pe 12 septembrie, Hitler a ţinut un discurs despre necesitatea salvării nemţilor de politicile ceheşti de exterminare şi despre oportunitatea eliminării, în fond, a Cehoslovaciei. Trei zile mai tîrziu, regimul sovietic a accelerat epurarea etnică a regiunilor de la graniţa cu Polonia. Începînd cu 15 septembrie, autorităţile sovietice au efectuat execuţii sumare în masă ale cetăţenilor sovietici găsiţi vinovaţi de spionaj în favoarea Poloniei, cei mai mulţi dintre ei fiind bărbaţi etnici polonezi.

O mutaţie de memorie

Ordine verbale ale NKVD-ului regional au transmis un mesaj clar: „polonezii trebuie distruşi integral“. În septembrie, pe întreg teritoriul Ucrainei sovietice au fost împuşcaţi bărbaţi polonezi, în număr foarte mare. În oraşul Voroşilovgrad (astăzi, Luhansk), bunăoară, în timpul crizei cehoslovace, autorităţile sovietice au evaluat 1226 de cazuri, în Operaţiunea Poloneză, şi au ordonat tot atîtea execuţii. Tot în septembrie, unităţi sovietice au umblat din sat în sat, ca plutoane de execuţie, în regiunile de la graniţa poloneză ale Ucrainei sovietice. Bărbaţii polonezi au fost împuşcaţi, femeile şi copiii au fost trimişi în gulag, în mai multe reprize, iar rapoartele au fost întocmite ulterior. În regiunea Jîtomîr autorităţile sovietice au condamnat la moarte 100 de oameni pe 22 septembrie, 138 de oameni pe 23 septembrie şi 408 pe 28 septembrie – data stabilită de Hitler pentru invadarea Cehoslovaciei.

Armata Roşie era staţionată la graniţa poloneză, iar NKVD-ul a eliminat elementele suspecte din hinterland, prin împuşcări masive şi deportări ale polonezilor, priviţi ca naţiune inamică. Criza, în schimb, era rezolvată. La München, liderii Marii Britanii, Franţei, Italiei şi Germaniei au decis ca Cehoslovacia să cedeze teritoriile rîvnite de Hitler. A fost un act ruşinos, pomenit ca atare şi astăzi, nu numai la Praga, dar şi la Londra, la Paris şi la Washington. Politica sovietică din acele săptămîni a fost dată uitării. Întreaga teroare şi mobilizare armată dezvăluie însă un aspect important al culiselor politicii sovietice de dinaintea crizei europene care a urmat, provocată de Hitler, şi care a pregătit terenul pentru invazia sovietică a Poloniei. Deportările sovietice ale cetăţenilor polonezi din anii 1940 au reiterat, la scară mică, metodele Marii Terori. Beria, şeful NKVD-ului, a întemeiat o troică specială pentru a rezolva rapid dosarele tuturor prizonierilor polonezi de război. A stabilit un contingent de asasinate, după cum s-a făcut şi în anii 1937 şi 1938. În Operaţiunea Poloneză din timpul Marii Terori din 1937-1938, bărbaţii polonezi au fost împuşcaţi şi familiile lor deportate, pentru a fi exploatate şi denaţionalizate. Ceea ce s-a repetat în 1940. Dacă familiile bărbaţilor executaţi se aflau în zona sovietică, erau deportate în gulag.

După invadarea Poloniei, următorul important act sovietic de agresiune din timpul alianţei cu Germania nazistă a fost invadarea Finlandei, în noiembrie 1939. Războiul din iarnă a însemnat o victorie plătită scump de Uniunea Sovietică, chiar dacă pierderile au fost, proporţional, mult mai mari pentru mica ţară invadată. O reabilitare a pactului Ribbentrop-Molotov este totodată o reabilitare a acestui război. În vara lui 1940, Armata Roşie a intrat în cele trei ţări baltice, Lituania, Letonia şi Estonia, care au fost anexate Uniunii Sovietice, după un referendum falsificat. Aceste trei mici ţări au pierdut zeci de mii de cetăţeni, care au fost deportaţi, inclusiv o mare parte dintre elite. Legea sovietică a decretat că cele trei state n-au existat niciodată, astfel încît slujirea intereselor acestor state a devenit o crimă sub această lege. Ideea sovietică potrivit căreia statele pot fi declarate, după bunul plac, existente sau inexistente a marcat memoria politică a elitelor din zona afectată de pactul Ribbentrop-Molotov pînă în ziua de azi. Deoarece Polonia, Lituania, Letonia şi Estonia au fost atacate de Uniunea Sovietică în 1939 şi în 1940, cînd Stalin era aliatul lui Hitler, elitele lor de azi sînt imune şi la alte ipostaze ale propagandei ruseşti, cum ar fi afirmaţia grotescă potrivit căreia Rusia a trebuit să invadeze Ucraina pentru a proteja Europa de fascism. Ele îşi amintesc nu numai de pactul Ribbentrop-Molotov, ci şi de Tratatul privind frontierele şi de prietenia sovieto-nazist care a urmat, de alegerile falsificate şi de propaganda din zona sovietică, ce seamănă atît de mult cu acţiunile recente ale Rusiei din Ucraina ocupată.

Reabilitarea de către preşedintele Putin a pactului Ribbentrop-Molotov este direcţionată fără îndoială împotriva ţărilor dintre Berlin şi Moscova, dar în două variante. În prima dintre ele, Moscova invită Polonia să joace rolul istoric al Germaniei şi să participe la divizarea Ucrainei. La Varşovia, nimeni nu ia în serios astfel de propuneri. În a doua variantă, Moscova sugerează Berlinului că Germania ar fi mai cîştigată dacă ar acţiona ca o mare putere, ignorînd noile reguli ale Uniunii Europene şi urmîndu-le pe cele vechi, ale perioadei interbelice. Chiar dacă asta ar fi o neghiobie strategică a Germaniei, a cărei admirabilă poziţie de putere e strîns legată de integrarea europeană, importanţi oameni de stat germani, ca Gerhard Schröder şi Helmut Schimdt, au făcut paşi importanţi în confirmarea acestei direcţii.

Ar fi însă o eroare să ne imaginăm că poziţia preşedintelui Putin e relevantă doar pentru destinul Europei de Est, oricît de important ar fi acesta. Ceea ce se întîmplă este glisarea de la o posibilă memorie rusească a războiului spre o alta, o mutaţie de memorie cu implicaţii pentru întreaga Rusie şi pentru întreaga Europă.

Întotdeauna au existat două versiuni ale celui de-al Doilea Război Mondial, ca urmare a faptului că Uniunea Sovietică a luptat în ambele tabere. Din 1939 pînă în 1941, Uniunea Sovietică a fost un aliat al Germaniei şi a luptat pe frontul de est, aprovizionînd Germania cu minereurile, combustibilul şi hrana necesare războiului împotriva Norvegiei, Danemarcei, Olandei, Belgiei, Luxemburgului şi, mai ales, Franţei şi Marii Britanii. În această etapă a războiului, Stalin s-a străduit să-l satisfacă pe Hitler şi a îndeplinit, în general, nu numai obligaţiile pactului Ribbentrop-Molotov şi ale Tratatului privind frontierele şi prietenia, ci şi solicitări specifice ale aliatului său german. Cu o singură excepţie majoră. Stalin era perfect conştient de pericolul la care erau expuşi evreii din zona germană a Poloniei. Şi, cum era de prevăzut, nu s-a arătat cîtuşi de puţin interesat să-i ajute. În februarie 1940, Adolf Eichmann a propus conducerii sovietelor transferul a două milioane de evrei, majoritatea aparţinînd evreimii poloneze, din Germania în URSS. Moscova nu a dat nici un semn de interes. Aceasta a fost una dintre puţinele solicitări germane care au rămas fără răspuns, în timpul alianţei.

După ce Hitler l-a trădat pe Stalin şi Wehrmacht-ul a invadat URSS în iunie 1941, Uniunea Sovietică a trecut dintr-o dată de cealaltă parte a frontului, unde a intrat rapid într-o alianţă de amploare cu Marea Britanie şi cu Statele Unite. Propaganda sovietică a trecut prima etapă a războiului sub tăcere şi a glorificat faptele de vitejie sovietice din a doua etapă. Ceea ce, în contextul milioanelor de cetăţeni sovietici ucişi de germani, a căpătat un sens politic deplin. Victoria din „Marele Război pentru Apărarea Patriei“ a devenit un al doilea mit fondator al Uniunii Sovietice şi a rămas ca atare pînă astăzi, în Rusia şi în Belarus. Dar, în această versiune a istoriei sovietice, pactul Ribbentrop-Molotov trebuie negat: nu atît pentru că a fost o crimă, ci fiindcă a fost o gafă. A permis, în fond, trupelor germane să se apropie de Uniunea Sovietică cu mult înaintea invaziei din 1941, a ajutat Germania să devină o putere europeană care a răzbit pînă aproape de Moscova şi a insuflat Kremlinului un fals sentiment de siguranţă. Stalin a refuzat să creadă că Germania va invada Rusia în 1941. A ignorat mai mult de o sută de avertismente ale serviciilor de informaţii cu privire la invazia iminentă, considerîndu-le propagandă britanică, şi a fost total luat prin surprindere. În deceniile de după război, Uniunea Sovietică a vrut să fie percepută ca o putere pacifistă. A trebuit, ca atare, să nege că a fost una dintre puterile care au început războiul.

Stalin, 1939, Putin, 2014

Dar, întrucît Rusia zilelor noastre duce un război de agresiune în Europa, liderii ei par să îmbine, pe căi care pot părea contradictorii, tema clasică a războiului „de apărare“ din 1941-1944 cu alternativa războiului de agresiune din 1939-1941. Cu siguranţă, scoaterea în evidenţă a unui război de agresiune se armonizează mult mai bine cu climatul media actual din Rusia. Între 1939 şi 1941, cînd propaganda internă a Uniunii Sovietice înfăţişa Germania nazistă ca pe un stat prieten, societatea sovietică a încetat să critice politica germană şi a început să publice discursuri naziste. La manifestaţii publice, oamenii se încurcau adesea, elogiindu-l pe „tovarăşul Hitler“ sau proclamînd „triumful fascismului internaţional“. Pe clădiri şi chiar pe portretele conducătorilor sovietici au început să apară svastici. Un nivel similar de confuzie ideologică e observabil şi în Rusia de azi. La televiziunea naţională evreii sînt învinuiţi pentru Holocaust, intelectuali apropiaţi Kremlinului îl reabilitează pe Hitler ca pe un om de stat, neonaziştii ruşi mărşăluiesc de 1 Mai, mitinguri în stilul marşurilor din Nürnberg, în care participanţii poartă făclii în formaţii de svastică, sînt prezentate ca antifasciste, iar o campanie împotriva homosexualilor e descrisă ca o apărare a adevăratelor valori ale civilizaţiei europene.

Invadînd Ucraina, Rusia a apelat la extrema dreaptă autohtonă şi europeană, pentru a-i susţine acţiunile şi a propaga propria versiune asupra evenimentelor. Politicieni de extremă dreaptă din Europa, inclusiv fascişti, au asistat la recentele farse electorale din regiunile ocupate Doneţk şi Luhansk, precum şi la referendumul măsluit din Crimeea ocupată, ca „observatori“ invitaţi să valideze înfăptuirile războiului rusesc.

Departe de a fi un detaliu bizar, aceşti „observatori“ pun în lumină puternica însemnătate contemporană a pactului Ribbentrop-Molotov. Într-adevăr, alinierea de fond a Kremlinului la extrema dreaptă europeană, împotriva majorităţii europene, e cea care a făcut ca reabilitarea pactului Stalin-Hitler să fie inevitabilă sau cel puţin predictibilă (am anticipat-o în mai). Deşi Putin ar fi cu siguranţă mulţumit dacă actualii şefi de state germani şi polonezi ar fi suficient de nesăbuiţi încît să muşte momeala şi să accepte o nouă divizare a Europei, el e deja satisfăcut, în momentul de faţă, de cei care au răspuns, într-un fel sau altul, apelului său de a distruge actuala ordine europeană: separatiştii europeni (inclusiv admirativa conducere a UKIP), marile partide populiste antieuropene de dreapta (dintre care cel mai important e Frontul Naţional francez), precum şi grupările de extremă dreaptă, incluzîndu-i pe fascişti şi pe nazişti. Toţi aceştia reprezintă, pentru moment, cel puţin, partenerii noului pact Ribbentrop-Molotov al lui Putin, întrucît ei sînt revanşiştii de aripă dreaptă pe care Putin îi va găsi în Europa contemporană.

Înfăptuind alianţa cu Hitler, Stalin urma o anumită logică politică. El şi-a imaginat că, sprijinind statul nazist care tocmai demarase un război mondial, va putea direcţiona forţele armate germane către Vest, departe de Uniunea Sovietică. Pe această cale, credea el, contradicţiile inerente lumii capitaliste vor ieşi la iveală, iar Germania, Franţa şi Anglia se vor nărui simultan. Putin încearcă acum acelaşi lucru, în felul său. Aşa cum Stalin a încercat să deturneze cea mai radicală forţă europeană, în persoana lui Adolf Hitler, împotriva Europei însăşi, Putin încearcă acum acelaşi lucru cu adunătura sa de extremişti de dreapta. Aliaţii săi de extremă dreaptă sînt exact acele forţe politice care-şi doresc sfîrşitul Uniunii Europene şi revenirea la o Europă a statelor naţiune. Ceea ce, nu mai e nevoie să spunem, ar fi o catastrofă pentru toţi cei implicaţi şi, în cele din urmă, chiar pentru Rusia. Există însă o diferenţă importantă între Stalin în 1939 şi Putin în 2014. Despre Stalin se poate cel puţin crede că a încercat să rezolve o problemă reală: Hitler îşi propusese să distrugă efectiv Uniunea Sovietică. Aliindu-se cu Hitler, Stalin s-a compromis ideologic, a făcut o greşeală strategică, dar răspundea măcar unei ameninţări reale. Putin, pe de altă parte, nu avea nici un inamic european. Politica externă rusească a ales să vadă în Uniunea Europeană un adversar, din motive care rămîn un mister.

E puţin probabil ca preşedintele Putin să creadă în diversele ideologii ale extremei drepte mai mult decît în ideologiile extremei stîngi, atîta vreme cît astfel de grupări – care coabitează fericit, acasă sau peste hotare – sînt suficient de stupide încît să sprijine proiectul rusesc. Rusia a început un război în Ucraina fără să aibă un motiv pe care cineva să-l poată defini în momentul de faţă şi a început astfel o îndepărtare de Vest care, din punctul de vedere al intereselor de bază ale Rusiei, nu are absolut nici un sens. Încercarea forţată şi fără rezultat de a găsi o justificare strategică a acestui dezastru a dus la renegarea unuia dintre fundamentele morale constitutive ale politicii postbelice: opoziţia faţă de războaiele de agresiune din Europa, în general, şi faţă de războiul nazist de agresiune din 1939, în particular. Reabilitarea pactului Ribbentrop-Molotov nu e ecoul unei ideologii clare; e, poate, mai rău de atît, camuflarea incompetenţei prin adoptarea nihilismului. Adoptarea pactul Ribbentrop-Molotov înseamnă anularea bazelor înţelegerii reciproce din lumea occidentală, de dragul unei tactici monetare care poate distruge, dar nu poate crea.

Timothy Snyder, doctor al Universităţii Oxford, predă cursuri de istorie politică a Europei de Est moderne la Universitatea Yale din Statele Unite.

(articol apărut în Frankfurter Allgemeine Zeitung/FAZ, la data de 15.12.2014, furnizat de Eurozine)

traducere de Matei PLEŞU