Trotineta libertăţii
Ce se mai vede şi se ce se mai aude la început de vară prin parcul de cartier, din goana bicicletei? Imposibil de trecut cu vederea e inscripţia albastră de pe căsuţa tehnică de beton de pe marginea lacului:
După ultimele întîmplări, ar putea fi şi FIFA. Se vede că am fost deschizători de drumuri, indicatori ai trend-ului mondial în fotbal. Apoi, căţelul cel mic, cît o jumătate de iepure şchiop, scos la plimbare de stăpînii lui, cu picioarele dinapoi puse într-un cărucior de mărimea unei cutii de ceai. Cîinii handicapaţi, în cărucior, au voie, se pare, pe pista de biciclete, dar moşii nu. Un tînăr biciclist tocmai îi reproşează unui om mai în vîrstă că stă pe pista cu pricina şi că e
Acesta din urmă, un domn, îi replică imediat că e prea tînăr ca să aibă minte
Apoi comentează către nevastă-sa: „Coioşii ăştia se cred, probabil, mai bărbaţi cînd merg aşa, să dea peste oameni“.
Pe Insula Pensionarilor, o doamnă pe la vreo 70 de ani, cu pălărie bleu, îşi expune cu mîndrie la soare (şi la trecători) propriile „plăcinte“. Calde şi ridate. O fată plîngînd se lamentează sfîşietor la telefon către un iubit neînţelegător: „De ce-mi spui, Dragoş, asta acum? Erai sufletul meu, cretinule care nu înţelegi!“ Las în urmă telenovela.
Din faţă apare un băiat rău de cartier pe un BMX din acela cu şaua joasă, ras în cap şi neras pe faţă, pedalînd uşor şi crăcănat, cu o acadea în colţul gurii şi privindu-i insistent prin ochelarii lui de soare cu rame aurii pe toţi oamenii pe lîngă care trece. Parcă ar căuta vreo pricină. „Maaami, eu prefer să merg la mol“, strigă o fetiţă de vreo 13 ani. „Să nu te mai aud. Întîi facem puţină plajă, că uite ce frumos e afară“, i-o taie maică-sa. „Da’ eu vreau la mol, mami, ştii cît de mult îmi place… Tu vrei neapărat să mă plictisesc?“
Pe insula pescarilor, împătimiţii aproape că se înghesuie. Unul şi-a întins vreo şase undiţe cu senzori şi tot tacîmul. Nu cred să fi prins cineva acolo vreun peşte mai mare de 15 centimetri. Dar pasiunea şi speranţa sînt întotdeauna mai mari decît bieţii peşti. Înaintea mea, un refren clasic: „Mergi mai pe dreapta, Laurenţiu, nu vezi că pe acolo vin biciclete? Ia dă tu mînuţa încoace.“
Pe insula căţeilor (încă destul de sălbatică) se zăreşte un păr roşu în costum de baie albastru pe un cearceaf galben. Te duce cu gîndul la reptilele acelea, cu cît mai colorate, cu atît mai periculoase. Dintr-un grup de tineri exuberanţi se desprinde un glas feminin: „…din motive socio-politice, sau mai bine zis geo-strategice. De aia“.
Zona cu fum, miros de mici şi muzică populară. Un bărbat în şlapi, cu o cutie de bere rece în mînă, lipită de burta mare şi verde, îşi trage copilul după el: „Hai, tati, să vedem şi noi lebedele“. Lebedele acelea care îşi scufundă capul în căutare de peşti, într-un dans graţios. Cine a zis că au nevoie de Ceaikovski? Să fim serioşi, nici manelele nu le încurcă. Dar pe lac sînt şi lebede cu pedale. Un domn chel şi o Jackie Onassis cu basma şi ochelari de soare ascuţiţi la colţuri pedalează de zor într-o direcţie oarecare, în timp ce discută gesticulînd.
De pe un deal, o cucoană distinsă, spre 70, cu eşarfă fuchsia fluturînd, coboară panta spre lac pe o trotinetă, frînînd expert cu un picior pe roata din spate. Dispreţuita trotinetă, renăscută după ani de uitare postrevoluţionară. Doamna aceea pare însăşi imaginea descătuşării vîrstei a treia. Ca o statuie mobilă a libertăţii şi fericirii pe trotinetă. În preajma Rusaliilor, anul de graţie 2015.
