România şi negocierile comerciale UE – SUA (III)
– despre investiţii de a doua generaţie, automobile şi energie –
Închei astăzi serialul în care reiau raportul scris recent pentru Centrul Român de Politici Europene: „România şi negocierile comerciale UE – SUA – schiţă pentru o poziţie de ţară“. Data trecută am abordat cel mai spinos punct al dezbaterii publice din jurul tratatului comercial SUA – UE (TTIP): clauza privind rezolvarea conflictelor dintre state şi investitori (ISDS). Spuneam acolo că administraţia americană şi Comisia Europeană au venit cu noi condiţii, destul de drastice, pentru investitorii care ar porni procese împotriva statelor şi că de facto, în cadrul acestor negocieri, SUA şi UE schimbă dreptul comercial internaţional în favoarea statelor. TTIP ar fi o îmbunătăţire faţă de clauzele ISDS clasice negociate de state în mod bilateral. România ar fi avantajată, dat fiind că are deja clauze ISDS cu alte 80 de state din toată lumea şi cu 20 de state membre ale UE. Astăzi continuăm din acest punct şi vedem că nu e o problemă numai românească. Această serie de articole reprezintă o formă editată a raportului, varianta oficială, cu aparatul academic de rigoare şi citările aferente, este cea de pe site-ul www.crpe.ro. Raportul a fost scris în cadrul proiectului „Influenţi, alerţi şi informaţi în negocierile din UE – expertiză şi consultare în politici europene“, implementat de CRPE şi finanţat prin granturile SEE 2009-2014, în cadrul Fondului ONG în România. Opiniile îmi aparţin şi nu implică o poziţie oficială din partea granturilor SEE 2009-2014.
Un raport al European Policy Center (Romain Pardo, „ISDS and TTIP – A Miracle Cure for a Systemic Challenge?“) remarcă faptul că negocierile curente găsesc statele europene în situaţii foarte diferite. Pentru statele din Vest ar crea un nou mecanism de protecţie a investitorilor, în timp ce pentru nouă state est-europene care au deja tratate bilaterale de protecţie a investiţiilor cu SUA ar însemna noi garanţii în faţa investitorilor. Aceste nouă state sînt: Bulgaria, Croaţia, Cehia, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, România şi Slovacia. Cele mai multe cazuri pornite împotriva acestor state sînt declanşate de investitori din alte state europene, nu de cei americani. Nu e clar ce se va întîmpla cu acordurile bilaterale europene în cazul adoptării TTIP cu clauză ISDS, dar situaţia ridică problema ipocriziei statelor din Vestul Europei care insistă asupra menţinerii protecţiei bilaterale a propriilor investitori în Estul Europei, dar se opun din principiu aceluiaşi instrument pentru investitorii extra-UE în toată Uniunea. Comisia a avertizat că acordurile bilaterale intra-UE încalcă principiul pieţei unice şi e de aşteptat declanşarea unor proceduri împotriva acestor acorduri odată ce protecţia investitorilor a fost comunitarizată prin Tratatul de la Lisabona. Evident, ar fi preferabil ca, odată cu TTIP, domeniul protecţiei investiţiilor să fie adus la acelaşi nivel, iar condiţiile propuse de Comisie pentru tratatul transatlantic să devină regulă şi pentru acordurile dintre statele europene (pot fi înlocuite aceste acorduri printr-o aplicare directă a TTIP şi pentru relaţiile din cadrul UE?).
Polonia a adoptat deja o asemenea poziţie. Ministrul polonez al Economiei a declarat că adoptarea TTIP cu o asemenea clauză va proteja suplimentar statul polonez faţă de deschiderea unor litigii (iar declaraţia e făcută anul trecut, deci înainte de noul pachet de condiţii propus de Comisie în mai 2015). De asemenea, un raport al Polish Institute of International Affairs (Maya Rostowska, „Storm in a TTIP-Cup? The EU Debate on ISDS“) remarcă faptul că, prin clauza ISDS din TTIP, Polonia ar fi putea fi chemată în judecată numai pentru chestiuni ce decurg din legislaţia naţională, nu şi din cea europeană, cum se întîmplă cu acordul bilateral cu SUA. De remarcat că unul dintre cele două cazuri pierdute de România – împotriva fraţilor Micula – a plecat de la faptul că facilităţile fiscale acordate înainte de aderare au devenit incompatibile cu legislaţia europeană şi au fost retrase din această cauză.
De aceea, plierea unor organizaţii din România la poziţiile exprimate de reţelele europene anti-TTIP e greu de susţinut. Blocul Naţional Sindical afirmă în poziţia sa publică că „există temeri întemeiate că sistemul de protecţie a investitorilor străini prevăzut în cadrul tratatului ar pune în pericol suveranitatea statelor semnatare, permiţînd unui cerc restrîns de experţi juridici ai unei instanţe de arbitraj străine să aibă o putere fără precedent de a interpreta şi a eluda legislaţia statelor semnatare“. După cum am arătat, în cazul României
-ul permite deja acest lucru, pe cînd clauza ISDS din TTIP ar îngusta semnificativ marja de acţiune a investitorilor împotriva statului român.
Pentru a fi clar, poziţia exprimată aici e următoarea: ISDS e un instrument util pentru a oferi investitorilor garanţii suplimentare. E drept că se comit abuzuri, mai degrabă la nivel de discurs, atunci cînd unii investitori încearcă să influenţeze dezbaterile publice şantajînd cu un apel la o curte de arbitraj. De aceea, condiţiile suplimentare stabilite de administraţia americană în 2012, de Comisia Europeană în textul CETA negociat cu Canada sînt binevenite.
-ul din 5 mai propus de Comisia Europeană are potenţial de a schimba complet datele problemei, aducînd soluţionarea acestor cazuri în domeniul dreptului internaţional public, pe termen lung (am explicat condiţiile negociate cu Canada şi propunerile suplimentare ale Comisiei în articolul de săptămîna trecută). A te plînge ca est-european de TTIP pentru că ar avantaja investitorii, cînd de fapt face exact invers faţă de starea de fapt, este eronat.
Aşa cum am arătat data trecută, România este unul dintre cele nouă state din UE care au deja un tratat special de protecţie a investiţiilor cu SUA. În acelaşi timp, investiţiile americane în România sînt sub media UE. Factori structurali mai importanţi eclipsează importanţa
a unui asemenea tratat. Lucian Cernat şi Csilla Lakatos remarcă, în analiza de impact a TTIP asupra economiei româneşti, faptul că România este mai puţin integrată în lanţurile de producţie
decît media europeană şi asta explică în mare parte ponderea mai mică a comerţului transatlantic în totalul comerţului exterior în cazul României (vezi raportul CRPE „Impactul economic al Parteneriatului Transatlantic pentru Comerţ şi Investiţii asupra României“). Acest aspect are o legătură directă cu natura investiţiilor în România. Cea mai mare parte dintre acestea sînt de primă generaţie – companii mari occidentale vin în România pentru a produce pentru piaţa locală. A doua generaţie de investiţii ar trebui să includă producţia în România într-un lanţ valoric de import / creştere valoare / reexport. Cazul citat frecvent este IKEA, datorită căreia România a redevenit un exportator mare de mobilă, tocmai pentru că a fost inclusă de compania suedeză în lanţul său de producţie.
Creşterea valorii adăugate pe lanţuri de producţie pentru reexport trebuie să fie ţinta de industrializare a României. Eliminarea barierelor din comerţul transatlantic ar oferi în primul rînd un energizant comerţului intracompanie (importul-exportul între filialele aceleiaşi companii multinaţionale reprezintă 50% din comerţul transatlantic). Aşa se creează lanţurile de creştere a valorii şi e principala miză a României în TTIP. România a ajuns un mare producător de textile în Europa, iar calculele Cernat & Lakatos arată un potenţial de creştere important pentru acest sector prin TTIP (70% creştere a exportului). Există şi voci care afirmă că, dacă barierele tarifare vor dispărea, producătorii români vor avea de înfruntat concurenţa americană pentru piaţa vestică (mai ales Germania). În acelaşi timp, există un consens că industria europeană de automobile va avea de cîştigat, iar aici România e un jucător important, tot datorită unor investiţii străine. Atît în SUA, cît şi în unele ţări europene se discută despre compensaţii pentru sectoarele industriale care ar putea fi afectate, România ar trebui să urmărească această dezbatere şi să continue studiul de impact global făcut de Cernat & Lakatos cu unele sectoriale pentru a fundamenta eventuale cereri de compensaţii.
O discuţie care urmează să capete consistenţă este cea privind introducerea unui capitol despre energie. UE este în plin proces de creare a Uniunii Energetice, iar securitatea energetică este un subiect fierbinte în contextul agresiunii ruseşti în Ucraina. De cealaltă parte a Oceanului, America a trecut printr-o revoluţie energetică provocată de dezvoltarea tehnologiei de fracturare. Oponenţii TTIP acuză că tratatul ar obliga UE să accepte această tehnologie. Dar nu există o poziţie unitară nici în SUA, nici în UE pe acest subiect, iar legea fundamentală a UE oricum afirmă că mixul energetic e un atribut al statului naţional. Din moment ce în SUA decizia este luată la nivel de stat, iar în UE fiecare ţară decide singură, negocierile dintre guvernul federal american şi Comisia Europeană nu pot afecta statutul legal al exploatării prin fracturare. Dar revoluţia tehnologică din SUA a schimbat geografia energetică a planetei. Efectul asupra Europei a fost indirect: prin ieşirea de pe piaţă a celui mai mare importator, preţurile au scăzut dramatic. Totuşi, restricţii la exportul de petrol şi gaze brute, adoptate în perioadele de crize energetice, rămîn în vigoare în SUA. Pentru UE există un interes major ca aceste restricţii să fie ridicate. Desigur, e un subiect delicat pentru consumatorul american şi tentant pentru politicienii americani să intervină cu un discurs populist (de ce să dăm europenilor din resursele noastre?), de aceea UE trebuie să fie pregătită să ofere ceva consistent în negocieri. Poate o deschidere agresivă a companiilor de energie pentru investiţii americane ar fi o idee. Moda europeană a campionilor energetici naţionali este depăşită odată cu integrarea pieţelor de energie. Tendinţa Gazprom de a cumpăra companii în UE este un pericol pentru ideea de securitate energetică, pe care chiar Gazprom o ameninţă, în calitatea sa de instrument politic al Moscovei. De aceea, alianţe strategice între companii europene şi giganţi energetici americani pot fi răspunsul potrivit. Un deal în TTIP de genul importuri energetice contra investiţii strategice ar reprezenta o situaţie win-win şi ar face din zona energetică un pilon al noului spaţiu economic comun.
