Despre monştri sacri

Îmi amintesc bine că, acum douăzeci şi cinci de ani, o constatare a lui Noica mă tulbura pînă la revoltă. În

– operă de tinereţe, retipărită la Humanitas abia în 1990 –, la un moment dat, maestrul păltinişan spune că moartea marelui savant, a şefului de şcoală, a creatorului de sistem, a liderului de opinie sau, cu un termen consacrat, a „monstrului sacru“, este o necesitate, fără aceasta istoria neputînd progresa. Eram student, copleşit de entuziasmul ieşirii din comunism şi, prin urmare, am considerat butada tînărului treizecist blasfemie. Tocmai aceşti eroi ai culturii ne lipsiseră aproape o jumătate de veac şi – credeam eu –, dacă nu apăreau în viitorul apropiat, ei ar fi trebuit inventaţi. Experienţa americană – venită, din fericire, la timp – mi-a nuanţat fundamental presupunerea. Un sistem al competiţiei reale şi, implicit, al evoluţiei permanente respinge, în mod structural, instaurarea de mituri în dimensiunea imediată a actualităţii. Am descoperit gradual cum istoria în mişcare demolează şi construieşte continuu, în funcţie de rigorile prezentului, căutînd formula ideală de funcţionare după standardele oamenilor vii şi activi. Mentalul colectiv de peste Ocean refuză blocajul indus prin sacralizarea unui singur model.  Aşa se impune regula mutaţiei valorilor şi principiul alternativei ca fundamente de fiinţare socială. Orice american pare să ştie – măcar subliminal – că nu există narcoză mai periculoasă decît mitologizarea clipei de faţă, întrucît ea naşte monştri, fie aceştia şi sacri.

Sistemul academic, de exemplu, fără îndoială cel mai expus exerciţiilor „eroizante“, este conceput după formula mobilităţii şi schimbării. De la tînărul universitar care migrează necontenit din universitate în universitate, pînă cînd reuşeşte obţinerea de tenure, pînă la profesorul plin, care îşi modifică necontenit disciplina, în conformitate cu dorinţele a noi şi noi generaţii de studenţi (ce îl obligă să reziste în zona competiţională, optînd sau nu pentru cursul său!), toată ierarhia elitelor intelectuale americane se află într-o permanentă motilitate istorică. Laureaţi ai premiului Nobel, împreună cu mai tinerii lor discipoli, participă – ca într-un stat al albinelor – la continuarea dezvoltării mecanismului, nepermiţîndu-şi luxul opririlor narcisiste ori al privirilor galeşe către marile lor realizări. Preferă să fie numiţi workaholics mai curînd decît „să încremenească în proiect“. Observaţia aparent radicală a lui Noica (întărită de o alta – interesantă – a lui Călinescu, pe care am descoperit-o tot în urmă cu un sfert de secol: criticul credea că arderea bibliotecii din Alexandria a fost un imperativ istoric, fără ea intelectul colectiv european riscînd să rămînă prizonier într-o uriaşă memorie culturală, imposibil de depăşit) se justifică, la noi, prin cîteva deprinderi mitologizante extrem de vechi. Tindem să aşezăm figuri sacre (sacralizate?) pe piedestal şi nu ne mai săturăm apoi să le contemplăm, în stare de blocaj. „Figura“ în cauză însumează toate aspiraţiile şi înţelepciunile grupului, încetînd să mai fie reală şi căpătînd atribute transcendente. 

Timpul istoriei se transformă de aceea, adesea, în interiorul universului autohton, într-un interval al legendei, imposibil de egalat, de repetat şi, implicit, cu neputinţă de clintit. Desigur, putem identifica aici mai multe forme de neglijenţă impardonabilă faţă de viitor, de la reprezentările socio-politice la cele culturale sau etice. Conotaţiile psihologice ale acestei „neglijenţe“ mi se par totuşi cele mai sugestive, cu precădere pentru că observarea lor reprezintă o acţiune de maximă simplitate. Orice individ atent la dinamica noastră existenţială constată că avem nevoie, periodic, de „tătuci“, încrederea în forţa comunitară

lipsindu-ne cu desăvîrşire (paradoxal, forţa în cauză lipseşte din comportamentul nostru colectiv, în ciuda propriilor sale răbufniri atipice – a se vedea momentul 16 noiembrie 2014!). Ne mişcăm în istorie cu obsesia „farului călăuzitor“, deşi acesta poate deveni un factor de stagnare şi dezorientare. De altfel, foarte frecvent, el nici nu mai „luminează“ de multă vreme, dar, prin autosugestie, noi îl ornăm, în continuare, cu virtuţi excepţionale (prin asociere, ar fi edificator să ne amintim povestea Cidului spaniol care, abia decedat, mai este urcat o dată în şa, îmbălsămat, pentru a-i pune pe fugă pe mauri!). Aşadar, am convingerea,

nu realizează (ori acceptă greu) că pînă şi minţile excepţionale parcurg, inevitabil, un circuit finit, devenind treptat inflexibile. Banala erodare biologică – aflată mereu la originea „demisiilor“ din competiţia socială – determină, pe termen lung, fie şi la nivelul vîrfurilor, o relativizare logică şi o ambiguizare firească. Geniul/Profesorul/Savantul ajunge treptat victima personalităţii lui urieşeşti, transformîndu-se brusc într-un izvor de stereotipuri şi clişee. Creierul său ultrasofisticat intră în autofagie, iar stilul – altădată strălucitor – arată subit prăfuit şi sforăitor. Eroul funcţionează, în asemenea cazuri, aidoma unui angrenaj defect, repetînd, la infinit, o invariabilă gesticulaţie, impregnată de aceeaşi plată discursivitate. 

În plus, din impulsul conservării, monstrul sacru încearcă să oprească timpul la etapa sa spirituală, obstrucţionîndu-i pe cei care vin din urmă şi, în consecinţă, anihilînd orice progres. 

Istoreme