EDITORIALE ȘI OPINII

Ca urmare a desecretizării unor documente şi din cărţi venite de peste Ocean, începem să aflăm şi noi ce s-a întîmplat de fapt. Surpriza e că americanii îşi doreau să vină la fel de mult pe cît îşi doreau şi ai noştri. Numai că n-au reuşit.

„În societatea ţărănească, femeia reprezintă două braţe de lucru, o zestre şi o producătoare de copii.“ Fraza este cunoscută, cred, de toată lumea. Acum vreo două decenii şi jumătate, era chiar o banalitate. Călinescu – un misogin nedisimulat – enunţă aici un adevăr trist, legat de mentalităţile patriarhale ale lumii tradiţionale.

Italia, Malta, Grecia şi Franţa, dar şi alte state europene primesc sute de cereri de azil – mult mai multe decît ar putea acorda. Războiul civil din Siria, dezintegrarea Libiei, sărăcia şi luptele din alte state africane determină un exod masiv spre Europa.

Toate ştirile astea fac în aşa fel încît povestea cutremurului din Nepal cade, în fiecare zi, cîte o poziţie, în desfăşurătorul emisiunilor de ştiri de la marile televiziuni ale planetei. Ca toate catastrofele din anii recenţi ai nebuniei media pe care o trăim, şi cea din Nepal se stinge repede, sub ştiri mai proaspete

În 2011, Paul Krugman, laureat al premiului Nobel pentru economie, a descris discursul conservator despre deficitele bugetare folosind termeni ca „vînători de obligaţiuni“ şi „zîna încrederii“ . Atîta vreme cît guvernele nu vor reduce deficitele, vînătorii de obligaţiuni le vor forţa să crească ratele dobînzii.

Dezbaterea privind un Parteneriat Transatlantic pentru Comerţ şi Investiţii este una dintre cele mai importante, cu un potenţial uriaş pentru refacerea economiei europene. E şi una dintre cele mai controversate dezbateri, pentru că s-a acumulat o masă critică de interese, dar şi manipulări împotriva tratatului.

Înainte de 1989, nu ne răfuiam prea zgomotos cu nimeni. Evident, puterea se răfuia cu cei care nu respectau strict disciplina ideologică şi politică, iar populaţia se răfuia (mai curînd tacit şi cu perna pe telefon) cu puterea mincinoasă şi abuzivă.

Bucureştiul este precum societatea românească: fragmentat. Dar acesta este farmecul său!… Acest verdict al unui manager american stabilit la Bucureşti mi-a rămas în minte. Este, de fapt, o constatare veche a călătorilor străini în Principatele Române.

Andrei Pippidi descoperea printre hîrtiile bunicii sale, prospectele unei parfumerii de lux din Bucureşti, care oferea, printre altele, „lacul de unghii «L’Oja»“ şi conchidea cu îndreptăţire: ca şi cuvintele godin sau joben, oja vine deci de la numele unui produs comercial“.

Unul dintre cele mai vechi texte ale omenirii e scurta mărturisire a unui scrib egiptean, care povesteşte cum şi-a deprins meseria. Scriind şi mîncînd bătaie. Mîncînd bătaie şi scriind. Sisific. Documentele medievale româneşti atestă o practică de cadastru bizară.

O negociere lungă şi tensionată ne aşteaptă după victoria clară a conservatorilor în alegerile din Marea Britanie. Europa aşteaptă acum ca Londra să-şi formuleze clar poziţia de negociere privind viitoarea sa relaţie cu Uniunea, în perspectiva referendumului de peste doi ani.

Aşadar, dl Breban a fost prezentat lumii ca spirit rector al noii conduceri a bietului ICR. Învelit într-un aer de guru guşat şi vetust, tolănit în egolatrie statuară, suficient şi omniscient, dl Nicolae Breban a rostit enormităţi, mînat de o mare supărare care nu-i greu de ghicit.

Johann ridică un pic din cătare. Îşi caută tacticos o ţintă. Are de unde alege. Oarece trădători de-ai lui De Gaulle, vreun polac venit proaspăt din Irak sau un tembel de englezoi. O să încerce să i-o înfigă direct în cap. Pe la început, căzuse într-un soi de depresie.

Dinamo are un trecut cu performanţe, controversat (ca al oricărei echipe cu proptele comuniste) şi mereu activat în discuţiile relative la prezent. Această filiaţie a rezultatelor obligă – ca şi perena gîlceavă cu Steaua.

"Avem probleme comune cu restul Europei. Nu avem un spaţiu public european, nu avem nici un spaţiu public românesc. A început să apară prin manifestările pentru a salva Roşia Montană. Apoi cu ceea ce s-a întîmplat la alegerile din noiembrie 2014. Dar nu avem un spaţiu public european, aproape nimeni nu se declară european."

Abia întors în ţară după ce lipsisem vreo săptămînă, mă aflam într-un taxi împreună cu un prieten. Taximetristul, un tip corpolent cu ochelari, de vreo 65 de ani, părea atent la tot ce discutam noi. La un moment dat a intrat în vorbă: „Aţi auzit, dom’le, ce amenzi au băgat ăştia?“

Nu sînt un editorialist festivist, dar ziua de 10 mai (cîndva, Ziua Naţională a României, astăzi – parcă din ce în ce mai mult – o dată oarecare!) mă împinge spre un comentariu de actualitate. Încercam, cu ani în urmă, să creionez portretul celui pe care britanicii îl numesc – generic, dar, să admitem, atît de frumos – gentleman.

La Bucureşti, un grup de artişti a pictat o frescă pe calcanul unei clădiri de pe strada Băniei, un remix (post)modern, ironic, după reprezentările clasice cu Sfîntul Gheorghe omorînd balaurul. O pată de culoare – probabil singura – dintr-un cartier predominant cenuşiu.

Cînd am intrat la facultatea de ştiinţe politice, acum mulţi ani, tata m-a întrebat ce să le răspundă colegilor de pe şantier la întrebarea: ce face fii-tu? Era o întrebare grea.

Mi s-a întîmplat, de cîteva ori, să dau, zapînd, peste ample emisiuni cu profil culinar. E o modă planetară. Gătitul e reambalat ca entertainment. N-am nimic împotrivă, deşi fac parte mai curînd dintre consumatori decît dintre bucătari. Ştiu însă că există oameni care gătesc cu plăcere şi îşi exhibă cu mîndrie talentele.

Mica noastră grădină a erupt din toate sevele într-o dezordine copleşitoare. Ana moşeşte fiecare frunză nou-născută, îi ţine socoteala şi, dimineaţa, la cafea, îmi povesteşte cum o duce. Eu, copil de asfalt, mă bucur intelectual, aşa, făcînd un efort de imaginaţie estetică pentru a realiza că e ceva frumos.

Operaţiunea de dărîmare a eşafodului, evocată tot mai des de unii vorbitori actuali, nu este, cum s-ar putea crede, expresia unei lupte nobile împotriva pedepsei capitale, ci rezultatul unei destul de banale confuzii lexicale.

Îmi dau seama că rubrica pe care am deschis-o acum aproape un an alunecă tot mai mult spre psalmodierea, pe diverse tonuri, a aceluiaşi mesaj. Încerc să îl pun răspicat pe hîrtie, poate scap de el.

Parcă niciodată Ziua Europei nu s-a aflat într-o asemenea măsură în opoziţie cu Ziua Victoriei. Dar aceasta e realitatea: ziua de 9 Mai desparte azi continentul mai mult ca oricînd, iar semnificaţiile ei, altădată paralele, sînt puse azi una împotriva celeilalte, la un nivel de tensiune nemaiîntîlnit de la sfîrşitul Războiului Rece.

A rezultat zvonul că filozoful Cioran despre care tînărul Savater scrie o teză nu există, de fapt, ci este o plăsmuire a sa. Amuzat de situaţie, Savater i-a scris lui Cioran o scrisoare în care i-a povestit tărăşenia şi i-a spus: „Pe aici, unii cred că nu existaţi“. Cioran a răspuns imediat: „Te rog, nu dezminţi zvonul acesta“.

Înainte să plec spre Athos, am fost sfătuit să citesc la greu. Wikipedia, site-ul dedicat, cărţi monografice. Să mă informez, carevasăzică. Să ştiu ce mă aşteaptă. N-am vrut. Pe de o parte, dintr-un soi de lene. Altminteri, simţeam nevoia de a mă duce acolo, fără să ştiu mare lucru. Să simt, mai degrabă.

Jocul de cuvinte e haios, dar nu se ţine în substanţă. ASA şi-a cîştigat deja campionatul iar Steaua l-a pierdut, indiferent de cine va termina prima. O clasare a Stelei pe locul întîi nu va fi un titlu de glorie şi nici nu va rezolva problemele cronice ale acestei echipe părăsite de emblemă şi galerii.

Lumea reală este cumva obiectivată panoramic, în trei dimensiuni. În viaţa reală nu vedem decît fragmente: ne întîlnim cu colegii de serviciu ori cu cîţiva cunoscuţi în autobuz, interacţionăm mult mai puţin. Pe Facebook, la limită, poţi avea 5000 de prieteni.

Cînd îi vezi figura, îţi spui: „Mamă, ce golan trebuie să fie ăsta.“ Are faţă de băiat rău, de cartier, iar din ce spun cei care l-au cunoscut şi chiar el însuşi, de multe ori se comportă pe măsura înfăţişării. Dar este un fotbalist genial, probabil unul dintre primii trei de pe planetă, la ora actuală.

Reuşesc destul de rar să urmăresc un film românesc de la cap la coadă, chiar atunci cînd e vorba despre cele premiate şi lăudate de experţi internaţionali. Am mereu impresia că actorii noştri zbiară nemotivat (faptul mă oboseşte teribil!) şi că înjură (la fel ca şi în proza nouă!) complet gratuit.

Săptămîna asta vor avea loc alegeri parlamentare în Marea Britanie, chiar joi, cînd apare această revistă. Sînt alegeri ciudate, dar şi importante. Ciudate pentru că, aşa cum reiese din toate sondajele, fiecare dintre cele două mari partide va avea nevoie de alianţe pentru a guverna.

Am scris acest text în 1985, pentru catalogul primei expoziţii „Prolog“. Îl retipăresc, acum, cu nostalgia celui care a părăsit de mult „critica de artă“, dar îşi aminteşte de vremuri în care practica acestei meserii nu era simplă gazetărie, ci reflex de „normalitate“, încercare de „a păstra nordul“.

Dimineaţa, la cafea, am reluat dialogul lui Kundera cuvînt cu cuvînt şi am început să-l întorc pe toate feţele. Apoi am început să mă las în voia amintirilor şi analogiilor, adică să bat cîmpii, cum ar veni. Îmi cer deci scuze pentru ceea ce urmează…

Cineva tratat drept edec n-ar avea însă prea multe şanse să cîştige un proces intentat pentru calomnie: dicţionarele noastre curente prezintă în mod constant termenul ca fiind unul pozitiv, ba chiar ca o expresie de înaltă apreciere.

Eram în birou la decanat, la Litere, şi am auzit vînzoleală pe coridor. Am ieşit să văd ce e. În uşa secretariatului, o colegă de la ştiinţele educaţiei îşi exprima indignarea pe tonuri acute. Fusese apelată „doamna profesoară“ şi ţinea morţiş, cu mînie în glas, să explice eroarea degradantă.

Cum arată Bulgaria de dincolo de mare, de Ruse şi de Veliko Tîrnovo? Ce se află dincolo de principalele repere ale românului sudist pentru vecina dunăreană? Ţara cu care ne comparăm adesea – fără a şti vreodată cine e cu adevărat mai „sus“ – oferă surprize şi în afara căilor pe care obişnuim să le batem.

Vă ziceam săptămîna trecută: este musai să aveţi un ghid dintre călugării locali. Nu este mare problemă, români sînt destui în aşezămintele de pe Munte. Aveţi nevoie mare de el. Oricîte informaţii aţi afla din cărţile dedicate Athos-ului, un trăitor vă va dezvălui multe alte detalii suplimentare.

Halep e o self made woman care a înaintat în viaţă şi în carieră pe drumul pe care şi l-a construit singură sau împreună cu familia. Sînt mulţi asemenea oameni în România. Vîslesc necunoscuţi şi nesprijiniţi, dar ei sînt cei dintre care ies, o dată la o sumă de ani, cîştigătorii de lungă durată.

Virginia Zeani s-a stabilit în Italia în 1946, a început cariera în 1948 şi, în anii 1960, era o celebritate lirică internaţională. Cam în acea perioadă, Zeani şi soţul ei, marele bas Nicola Rossi-Lemeni, un artist total, i-au cunoscut şi s-au împrietenit cu soţii Federico Fellini şi Giulietta Masina.

Ştiţi că peste tot se recomandă izolarea termică a locuinţelor. Există şi directive europene care se referă la asta. Se pare că, în general, locuinţele din România stau foarte prost la acest capitol, iar lucrurile nu se vor îmbunătăţi foarte uşor şi nu fără sacrificii, după cum a descoperit Georgescu.

De cîteva zile, am căzut într-o adicţie ciudată. Joc şah, pînă la epuizare, cu un laptop Acer nou-nouţ. Pentru ca lucrurile să fie clare, trebuie să las modestia la o parte şi să spun răspicat faptul că sînt un jucător foarte bun, redutabil chiar.

N-am să înţeleg niciodată cum se face că, la noi, dezbaterile esenţiale trec aproape mereu în penumbră, în vreme ce cancanul trece în prim-plan. Aşa s-a întîmplat şi atunci cînd o bîlbă nefericită a ministrului Culturii a devenit ştire de importanţă naţională, iar conţinutul declaraţiei, fondul, a trecut aproape neobservat.

Articolul meu de săptămîna trecută propunea o schiţă de politică publică privind mişcarea antivaccin. Textul conţinea cam ce ar trebui să se regăsească într-o expunere de motive la orice intervenţie publică: problema care se cere rezolvată, motivaţia, mijloacele de intervenţie.

Dacă mi-ar cere cineva să scriu, acum, cîteva pagini despre Constantin Noica, aş avea trac. Deşi l-am cunoscut îndeaproape, deşi m-am format în preajma lui, l-am citit, am participat, alături de cîţiva prieteni, la o serie de seminarii private pe texte de Platon, Hegel şi Goethe, omul continuă să mă intimideze.

Apărută în colecţia îngrijită la Humanitas de Constanţa Vintilă-Ghiţulescu, România medicilor de Constantin Bărbulescu se înscrie, într-un fel, în trena de uimire şi revoltă lăsată de Aferim! şi este de natură să stîrnească acelaşi gen de sentimente.

Ştirile despre unele anchete şi confiscări din ultima vreme permit şi o concluzie lingvistică: nimeni (cel puţin, nici unul dintre prezentatorii de televiziune pe care i-am auzit) nu ia în serios recomandarea din dicţionarele noastre normative, conform cărora cuvîntul seif este monosilabic.

Un alt cuvînt magic al zilelor noastre este „experienţă“. Bieţii tineri, studenţi sau proaspeţi absolvenţi care îşi caută primul job, ar da orice ca să nu ajungă la inevitabila întrebare din orice interviu: „Ce experienţă aveţi în domeniu?“ E un paradox frustrant: pentru a căpăta experienţă, trebuie să dovedeşti că o ai deja.

Împachetarea comercială a Dilemei vechi cu filme de Federico Fellini îmi pare foarte potrivită. Nu ştiu bine cui i-a dat prin cap şi de ce, dar refuz să-mi imaginez altfel decît că ideea a venit ca o inspiraţie. Duhul Dilemei, altfel complex şi schimbător, are ceva fellinian.