Plictiseală

Orice lucru-şi are preţul lui. 

Unul dintre cele mai vechi texte ale omenirii e scurta mărturisire a unui scrib egiptean, care povesteşte cum şi-a deprins meseria. Scriind şi mîncînd bătaie. Mîncînd bătaie şi scriind. Sisific. Documentele medievale româneşti atestă o practică de cadastru bizară. Cînd se trasa un hotar, era adus un copil la faţa locului, unde i se administra o bătaie cruntă, să n-o uite toată viaţa. Intabulare pe viu. D-apăi Smărăndiţa popii, cea plîngînd de sărea cămeşa pe dînsa, pe cînd făcea safteaua Calului Bălan? Şi copiii din cărţile lui Dickens, de care a plîns un întreg veac al XIX-lea, şi mai plînge şi astăzi, din cînd în cînd. Şi

al lui Sadoveanu, din manualele de odinioară. Şi Niculaie al lui Moromete, copilul dornic de carte şonticăind plin de năduf pe urmele Bisisicăi

tot din manual). Şi primii mei ani de dăscălie, într-o şcoală de provincie în care cea mai viguroasă şi omniprezentă metodă didactică era, bineînţeles, bătaia cea „ruptă din rai“. Şi părinţii care veneau la tovarăşul diriginte să-şi plîngă oful, că eu nu ştiu ce să mai fac cu copilul ăsta al meu, trageţi-i dumneavoastră o bătaie zdravănă, că eu nu mai pot. Că de dumneavoastră poate ascultă. Şi foştii mei colegi de facultate, răspîndiţi prin mai toate ungherele şcolare ale ţării, explicîndu-şi unul altuia, în ocazionale schimburi de experienţă, cum funcţionează lovitura pe

sau cea din întoarcere. 

Între schiţele lui Caragiale este una mai puţin cunoscută care se cheamă

… „Sîntem în epoca reformelor; spiritul public se agită asupra atîtor şi atîtor cestiuni, toate «vitale, a căror dezlegare nu mai poate suferi întîrziere». Una dintre acestea este şi cestiunea bătăii în armată.“ Iar cestiunea e abordată printr-o anecdotă istorică. Cuza Vodă călătoreşte prin ţară însoţit de premier, de Kogălniceanu, „conu Mihalache“. La un moment dat, cei doi dau peste un căpitan de poştă care îşi bătea crunt subalternul, pentru o neglijenţă în serviciu (cum i-am spune astăzi) provocată de darul suptului (cum i-ar spune Creangă). Indignat, premierul încearcă să-l convingă pe domnitor, mai degrabă sceptic, de nevoia unei legi care să interzică bătaia. A doua zi cei doi urmează să-şi continue călătoria în zori. Vodă e deja la uşa premierului, dar acesta nu-şi găseşte hainele şi încălţările pregătite. Scos din sărite de indolenţa şi obrăznicia „feciorului“ căruia-i incumbau atari sarcini de protocol, conu Mihalache se răcoreşte cu „cîteva palme… moldoveneşti.“ Amuzat, Vodă conchide: „Reforma trece, năravurile rămîn!“

Reformele din educaţie, cîte au tot fost, au trecut. Dar, slavă Domnului, nici năravurile nu stau veşnic pe loc. Azi nu numai premierii, ci şi inspectorii şcolari, directorii, profesorii, părinţii par a fi de acord că orice brutalizare fizică a unui elev, indiferent care şi din ce şcoală, e de netolerat. Iar constrîngerea psihică e de evitat. Programele şcolare recomandă insistent atractivitatea materiei de predat şi a modurilor de predare. 

După 1990, m-a lovit la un moment dat interesul pentru o nouă temă de cercetare: plictiseala. Impulsul a venit din sfera profesională, urmărind modificările, uneori eclatante, ale discursului critic. Pînă în ’90, pentru un critic literar catalogarea unei opere drept „plicticoasă“ sau „plictisitoare“ ar fi fost o aventură. Cum adică, eşti critic şi te plictiseşti citind? Ce soi de meserie mai e şi asta? Epitetul aproape că lipseşte din jargonul de specialitate al perioadei comuniste. În schimb, după aceea nu numai că proliferează, ci şi urcă spectaculos pe scara judecăţilor de valoare. A atribui unui text efectul plictiselii a devenit o condamnare imperativă şi fără drept de apel. 

Intrigat, m-am apucat de ceea ce fac de regulă oamenii de carte: de citit. Studiul nu l-am scris şi probabil nu-l voi scrie niciodată. Pesemne că m-am plictisit eu însumi tot citind despre plictiseală: sociologie, antropologie, teoria culturilor, istoria mentalităţilor ş.a.m.d. În schimb, am aflat o sumedenie de lucruri interesante şi, aş mai zice, de folos. Credeam, de pildă, că plictiseala e de cînd lumea. Şi nu-i de loc aşa. Nici măcar cuvintele care să o denumească nu-s toate vechi. Există latinescul

, sau

, franţuzescul

, nemţescul

, cu o vechime venerabilă. Dar nu însemnau exact acelaşi lucru. Erau mai degrabă înrudite cu melancolia, cu acel gen de trăiri pe care noi azi le atribuim nevrozelor sau depresiilor. La englezi,

se pare că îşi face apariţia abia în veacul al XVIII-lea. Nu că oamenii nu s-ar fi plictisit pînă atunci, la vreo muncă repetitivă şi ternă, la vreo petrecere fadă cu convivi anoşti sau mai ştiu eu în ce împrejurare. Numai că nu prea dădeau importanţă unor astfel de „accidente“. Plictiseala invadează spiritul modern odată cu Epoca Luminilor şi e intim legată de ideologia drepturilor omului, mai exact, de proclamarea dreptului la fericire. Plictiseala, în sens modern, e resimţită ca o absenţă. Ca privarea temporară de fericire, sau de bucurie, sau măcar de plăcere. Ca restrîngerea abuzivă a unui drept legitim. 

Am terminat cu bătaia în şcoli, slavă Domnului! O spun fără nici un dram de ipocrizie, ca cineva care a străbătut această experienţă plin de dezgust şi de contrarietate. Şi ne-am trezit în faţa unei alte bătălii: cu plictiseala. Elevii noştri, studenţii noştri, se plictisesc. Se plictisesc endemic şi resentimentar, pentru că îşi percep plictiseala ca pe consecinţa unui abuz. Şcoala a intrat în competiţie directă cu uriaşa industrie de

care se străduieşte, de vreo două secole încoace, cu tot mai mult succes, să umple golul lăsat de sincopele fericirii. Iar nouă ni se cere înţelepciunea de a recunoaşte această evidenţă şi ingeniozitatea de a-i face faţă. 

Cum vom putea restaura blînda silnicie a actului educativ?  

Liviu Papadima este profesor de literatură română la Facultatea de Litere, prorector la Universitatea Bucureşti; coautor al manualelor de limba şi literatura română pentru liceu, apărute la Humanitas Educaţional. A coordonat mai multe volume apărute la Editura Arthur.