Seif şi safeu
Ştirile despre unele anchete şi confiscări din ultima vreme permit şi o concluzie lingvistică: nimeni (cel puţin, nici unul dintre prezentatorii de televiziune pe care i-am auzit) nu ia în serios recomandarea din dicţionarele noastre normative, conform cărora cuvîntul
este monosilabic. Se pare că mai toată lumea pronunţă cuvîntul în două silabe, cu accent pe ultima
, făcîndu-l să rimeze cu
sau cu vechiul şi uitatul turcism
(„indispus, bolnav“). Astfel, termenul
ilustrează puternica tendinţă de adaptare a împrumuturilor din alte limbi la tiparele dominante în română, precum şi inevitabila uitare a surselor lexicale, care acţionează foarte repede în rîndul generaţiilor succesive de vorbitori. În prezent, într-o perioadă în care se manifestă o mare grijă pentru păstrarea formei anglicismelor recente, constatăm că împrumuturile mai vechi sînt deja opacizate. E drept,
face parte (ca şi
sau
) din categoria împrumuturilor care au fost adaptate grafic reproducîndu-se pronunţarea, nu scrierea din engleză. Iar pronunţarea şi-a urmat propria cale, în privinţa silabelor şi a accentuării. Există o explicaţie, strict fonetică, a schimbării:
a evitat un tipar atipic în română (monosilab cu diftongul
precedat şi urmat de consoană), urmînd modelul altor cuvinte, bisilabice, ca
sau
.
De fapt,
este un împrumut destul de recent. Noutatea lui, în perioada interbelică, e confirmată de apariţia unor reportaje în care era explicat şi descris cu minuţiozitate, pentru interesul cititorilor. În
nr. 528 din 1937, reportajul intitulat „Din secretele milionarilor. Cum şi unde-şi ţin bogăţiile?“, descria „depozitul de
-uri al Băncii Naţionale“, iar cuvîntul era scris ca în engleză, marcîndu-i-se caracterul de împrumut recent şi indicîndu-i-se o variantă de rostire: „
-ul (se pronunţă
) este o creaţie modernă“. Lingvistul Al. Graur semnala, într-o notiţă din 1939 (
, 17 noiembrie) oscilaţiile în pronunţia cuvîntului de origine engleză; „
(nu
, cum zic, greşit, unii)“; „
, pronunţat
“.
Cum se vede, adaptarea cuvîntului nu a fost lipsită de ezitări şi de variaţii: forma care păstra scrierea din engleză,
, a fost citită de unii vorbitori ca atare, cu un accent pe silaba finală, similar celui din anumite împrumuturi din turcă sau din franceză. Pronunţarea
-ul a fost la un moment dat destul de răspîndită, producînd şi un nou singular al cuvîntului:
. Nu ştiu în ce măsură circulă încă această formă: presa de la noi pare a fi optat definitiv pentru forma
(„
în care se aflau cele trei lingouri de aur“,
; „
cu averea fostului ministru“,
; „se spărgeau
de bănci“,
). În orice caz, forma
este încă în uz în Republica Moldova, aşa cum o indică citatele din Internet („cu
închis şi cu uşa închisă“,
; „
... ideal pentru a ţine documente, bani, arme“,
; „
în Chişinău: foto şi preţuri“,
; „
pentru armă“,
) şi cum o confirmă
al lui Valentin Guţu (2014), în care forma nerecomandabilă e ilustrată prin replica: „De unde să am eu... bani de
“. Am verificat rostirea
şi într-un program de ştiri de la o televiziune din Republica Moldova, într-o înregistrare disponibilă în Internet.
Pînă la urmă, varianta
a pierdut teren, iar forma
, încă înregistrată de unele dicţionare, nu a avut niciodată succes. Varianta
, net preferabilă, este învingătoare. Ar fi totuşi frumos ca anglomania actuală să aibă un efect pozitiv, făcîndu-i pe jurnalişti să respecte şi norma de pronunţare a cuvîntului.
Limbaj şi politică
101 cuvinte argotice
