Seif şi safeu

Ştirile despre unele anchete şi confiscări din ultima vreme permit şi o concluzie lingvistică: nimeni (cel puţin, nici unul dintre prezentatorii de televiziune pe care i-am auzit) nu ia în serios recomandarea din dicţionarele noastre normative, conform cărora cuvîntul

este monosilabic. Se pare că mai toată lumea pronunţă cuvîntul în două silabe, cu accent pe ultima

, făcîndu-l să rimeze cu

sau cu vechiul şi uitatul turcism

(„indispus, bolnav“). Astfel, termenul

ilustrează puternica tendinţă de adaptare a împrumuturilor din alte limbi la tiparele dominante în română, precum şi inevitabila uitare a surselor lexicale, care acţionează foarte repede în rîndul generaţiilor succesive de vorbitori. În prezent, într-o perioadă în care se manifestă o mare grijă pentru păstrarea formei anglicismelor recente, constatăm că împrumuturile mai vechi sînt deja opacizate. E drept,

face parte (ca şi

sau

) din categoria împrumuturilor care au fost adaptate grafic reproducîndu-se pronunţarea, nu scrierea din engleză. Iar pronunţarea şi-a urmat propria cale, în privinţa silabelor şi a accentuării. Există o explicaţie, strict fonetică, a schimbării:

a evitat un tipar atipic în română (monosilab cu diftongul

precedat şi urmat de consoană), urmînd modelul altor cuvinte, bisilabice, ca

sau

. 

De fapt,

este un împrumut destul de recent. Noutatea lui, în perioada interbelică, e confirmată de apariţia unor reportaje în care era explicat şi descris cu minuţiozitate, pentru interesul cititorilor. În

nr. 528 din 1937, reportajul intitulat „Din secretele milionarilor. Cum şi unde-şi ţin bogăţiile?“, descria „depozitul de

-uri al Băncii Naţionale“, iar cuvîntul era scris ca în engleză, marcîndu-i-se caracterul de împrumut recent şi indicîndu-i-se o variantă de rostire: „

-ul (se pronunţă

) este o creaţie modernă“. Lingvistul Al. Graur semnala, într-o notiţă din 1939 (

, 17 noiembrie) oscilaţiile în pronunţia cuvîntului de origine engleză; „

(nu

, cum zic, greşit, unii)“; „

, pronunţat

“. 

Cum se vede, adaptarea cuvîntului nu a fost lipsită de ezitări şi de variaţii: forma care păstra scrierea din engleză,

, a fost citită de unii vorbitori ca atare, cu un accent pe silaba finală, similar celui din anumite împrumuturi din turcă sau din franceză. Pronunţarea

-ul a fost la un moment dat destul de răspîndită, producînd şi un nou singular al cuvîntului:

. Nu ştiu în ce măsură circulă încă această formă: presa de la noi pare a fi optat definitiv pentru forma

(„

în care se aflau cele trei lingouri de aur“,

; „

cu averea fostului ministru“,

; „se spărgeau

de bănci“,

). În orice caz, forma

este încă în uz în Republica Moldova, aşa cum o indică citatele din Internet („cu

închis şi cu uşa închisă“,

; „

... ideal pentru a ţine documente, bani, arme“,

; „

în Chişinău: foto şi preţuri“,

; „

pentru armă“,

) şi cum o confirmă

al lui Valentin Guţu (2014), în care forma nerecomandabilă e ilustrată prin replica: „De unde să am eu... bani de

“. Am verificat rostirea

şi într-un program de ştiri de la o televiziune din Republica Moldova, într-o înregistrare disponibilă în Internet. 

Pînă la urmă, varianta

a pierdut teren, iar forma

, încă înregistrată de unele dicţionare, nu a avut niciodată succes. Varianta

, net preferabilă, este învingătoare. Ar fi totuşi frumos ca anglomania actuală să aibă un efect pozitiv, făcîndu-i pe jurnalişti să respecte şi norma de pronunţare a cuvîntului.

Limbaj şi politică

101 cuvinte argotice