Un sport la Răsărit

Tot zicem că mulţi sportivi de-ai noştri au mentalitate de perdanţi. Simona Halep e o excepţie sau, poate, prima dintr-o serie de alt tip? 

Depinde despre ce fel de mentalitate vorbim. Cînd e vorba de un individ sau de un grup restrîns, constant în timp, coerent şi co-simţitor, atunci sportivii din spaţiul românesc funcţionează fără probleme, vezi performanţele din gimnastică, atletism într-o vreme, canotaj sau scrimă. Dimpotrivă, în disciplinele colective se vede o tentaţie a renunţării, o dificultate în a trece pragul psihologic care desparte învingătorii de învinşi în condiţii valoric egale. Halep e o

care a înaintat în viaţă şi în carieră pe drumul pe care şi l-a construit singură sau împreună cu familia. Sînt mulţi asemenea oameni în România. Vîslesc necunoscuţi şi nesprijiniţi, dar ei sînt cei dintre care ies, o dată la o sumă de ani, cîştigătorii de lungă durată. De îndată ce o societate mai mică, educată şi amprentată de cea mare, îşi propune un proiect colectiv, încep problemele. N-are cum să fie altfel. Abulia naţională în zonele esenţiale ale construcţiei colective, ca să nu mai spun de absenţa totală a oricărei politici coerente în sport, determină comportamentul „micilor popoare“ ale performanţei. Individual există salvare. Împreună e mai greu. Aşa a fost mereu pe aici. Halep e doar un vîrf dintr-un grafic al întîmplării. Din cînd în cînd apare o floare în grădina lăsată să se buruienească. Iar proprietarii leneşi sau nepricepuţi, care nici măcar n-au udat-o la rădăcină, cotcodăcesc de parcă ar fi ouat cine ştie ce mărgică.