Ieşirea din Regat versus ieşirea din UE – observaţii despre alegerile britanice
Săptămîna asta vor avea loc alegeri parlamentare în Marea Britanie, chiar joi, cînd apare această revistă. Sînt alegeri ciudate, dar şi importante. Ciudate pentru că, aşa cum reiese din toate sondajele, fiecare dintre cele două mari partide va avea nevoie de alianţe pentru a guverna. Şi importante pentru că foarte probabil acum se va decide dacă şi cum Marea Britanie rămîne în Uniunea Europeană. S-ar putea să se decidă şi ce fel de Mare Britanie, pentru că Partidul Naţional Scoţian, care guvernează Scoţia şi vrea independenţă, ar putea fi partidul care decide cine face guvernul la Londra.
Teoria spune că sistemul britanic de vot majoritar duce la un sistem cu două partide. Acest sistem de vot, preluat de la englezi de întreaga lume anglo-saxonă, asigură predictibilitate, stabilitate şi guverne puternice. Cel puţin asta spune teoria. Dezavantajul său ar fi acela că lasă nereprezentate opţiunile celor care votează cu partide mici. Sau cel puţin asta spune teoria. Aceste alegeri ar putea schimba fie teoria, fie sistemul de vot, fie pe amîndouă. E drept că exista în Marea Britanie un al treilea partid – Liberal-Democraţii –, dar acesta era văzut fie ca o aberaţie temporară, un partid care refuză să moară, fie ca un refugiu pentru nemulţumiţi, fie de conservatori, fie de laburişti, care găseau la Lib-Dem un mix mai potrivit, adică un cocktail mai altfel, dar bazat pe aceleaşi ingrediente de bază. La precedentele alegeri, Lib-Dem a fost cel care a decis cine face guvernul. Conservatorii aveau un avantaj, dar nu majoritate parlamentară, deci s-au aliat cu ei şi au guvernat în coaliţie. Britanicii nu sînt obişnuiţi cu guvernarea de coaliţie, deci s-a scris şi s-a vorbit mult despre cum funcţionează acest animal ciudat, care pe continent e o banalitate a sistemelor electorale proporţionale. Fiind partener junior de coaliţie, puţine dintre promisiunile liberal-democraţilor au putut fi transpuse în politici, deci partidul s-a prăbuşit în sondaje. Aproape sigur, coaliţia actuală Conservatori + Lib-Dem nu va avea majoritate. Deci cu cine s-ar putea alia?
Şi aici începe caruselul. Partidul Naţional Scoţian (SNP), Partidul Verde, UKIP (Partidul Independenţei Marii Britanii) – toate vor deveni importante în aritmetica guvernării. Bineînţeles, aceeaşi problemă o are şi celălalt mare partid: laburiştii. Conservatorii acuză, pe bună dreptate, că laburiştii vor avea nevoie de voturile SNP pentru a guverna. Deci ce vor cere naţionaliştii scoţieni de la laburişti pentru a-i aduce la putere? Deşi a pierdut referendumul privind independenţa, SNP a rămas popular şi probabil va lua cele mai multe locuri parlamentare din Scoţia (SNP a reuşit să pună capăt unui secol de dominaţie a laburiştilor în Scoţia). De cealaltă parte, laburiştii acuză, tot pe bună dreptate, că cei din Partidul Conservator vor avea nevoie de voturile UKIP pentru a ajunge la guvernare. Deci ce va cere UKIP pentru a instala un guvern conservator? Sînt întrebări şi probleme pe care sistemul politic din Marea Britanie nu ar fi trebuit să le aibă, dacă teoria că votul majoritar într-un tur duce la bipartidism ar mai fi funcţionat. Ce s-a întîmplat?
Asistăm la creşterea partidelor numite în engleză „single issue party“, adică formaţiuni care se preocupă de o singură chestiune. Partidul Verde e clar cu ce chestiune se ocupă, UKIP se ocupă cu discursul anti-UE şi spune în esenţă că toate relele vin de acolo: emigraţia, sărăcia, globalizarea. SNP se ocupă cu independenţa Scoţiei şi e un caz interesant de partid
ajuns să guverneze. Tony Blair a creat parlamentul şi guvernul scoţian sperînd să pună capăt agitaţiei provocate de naţionaliştii scoţieni – ideea era că, avînd autonomie în Scoţia, SNP urma să fie marginalizat. De fapt, a fost invers: SNP a prins aripi, şi-a creat o bază politică în parlamentul scoţian, a ajuns să guverneze regiunea şi deci a trebuit să vină cu o ofertă de guvernare proprie. Dar în ce priveşte parlamentul de la Londra, SNP rămîne un partid
: vrea independenţa, altceva nu îl interesează.
Creşterea acestui gen de partide nu e un fenomen doar britanic. Dimpotrivă, o vedem în toată Europa. Primul val au fost partidele ecologiste, ultimul val e cel al partidelor-pirat, preocupate de libertatea Internetului. Face parte din declinul marilor naraţiuni istorice, cu care eram obişnuiţi în trecut – clasa muncitoare
burghezie, moşierimea
burghezie, centrul
periferie, laicitatea
religiozitate. Acest gen de naraţiune nu mai mobilizează publicul, deci partidele devin nişte etichete de PR mai degrabă decît reprezentantele unor forţe istorice. O parte din public însă se pasionează de chestiuni de nişă care, chiar dacă nu rezolvă problemele naţiunii, fac bine la nervi. Partea proastă cu aceste partide e că atunci cînd devin influente pot ţine ostatică dezbaterea publică şi îşi impun obsesia întregului spectru politic – a se vedea decizia stupidă şi deosebit de păguboasă a Germaniei de a renunţa la energia nucleară. Remarcabil la aceste alegeri e că acest gen de partide au ajuns să pună între paranteze tot ce ştiam despre sistemul de vot britanic.
Şi iată deci că, pentru a guverna la Londra, laburiştii vor avea nevoie de voturile unui partid care vrea să rupă Uniunea britanică, iar pentru a face acelaşi lucru conservatorii vor avea nevoie de voturile unui partid care vrea să rupă Uniunea Europeană. Într-un fel ciudat, problemele pe care scoţienii le creează Marii Britanii pot fi o răzbunare istorică pentru problemele pe care englezii le creează Uniunii Europene. Modul în care scoţienii dezbat apartenenţa lor la Regatul Unit e similar cu modul în care englezii dezbat apartenenţa lor la Uniunea Europeană. Aceeaşi obsesie tribală bazată pe obsesia prestigiului – cine sînt ăştia să ne zică nouă… Aceeaşi ignorare a avantajelor reale de a fi ceva important într-o construcţie mare mai degrabă decît de a fi complet de capul tău în jucăria ta mică. Sau, ca să zic altfel, Scoţia va fi o ţară mică şi neimportantă odată ieşită din Marea Britanie. Pe cînd Marea Britanie riscă să devină o ţară mică şi neimportantă odată ieşită din Uniunea Europeană.
David Cameron a promis referendum pentru rămînerea în UE dacă va cîştiga alegerile.
a făcut săptămîna trecută o copertă unde a pus jumătate din faţa lui Cameron şi jumătate din faţa lui Ed Miliband, liderul laburist, semn al dilemei în care s-a zbătut revista, care obişnuieşte să dea un mesaj de susţinere pentru unul sau altul dintre lideri înainte de alegeri. Cameron e bun pentru economie, Miliband e bun pentru Europa, zice revista. Cameron a reuşit o performanţă economică bună, ieşirea din recesiune şi politici de austeritate destul de blînde dacă le comparăm cu alte ţări din UE. În acelaşi timp, Cameron a permis laturii populiste din partidul său să conducă dezbaterea legată de UE. De cealaltă parte, Miliband înseamnă aruncarea peste bord a tot ce a reprezentat reforma noului laburism al lui Tony Blair, o întoarcere agresivă la socialismul anilor ’70, care înseamnă etatism intervenţionist. Deci, zice The Economist, un mandat Cameron riscă ieşirea din UE, un mandat Miliband înseamnă multe probleme economice. În cele din urmă, revista recomandă votul pentru Cameron.
Cred că e o concluzie greşită: dacă e de ales între două rele, atunci răul ieşirii Marii Britanii din UE e mult mai grav decît răul unor derapaje economice socialiste – care se vor lovi rapid de realitatea economică a lipsei banilor, deci vor fi temporare. Toţi populiştii anti-austeritate, de la Hollande la Syriza, descoperă rînd pe rînd că e uşor să dai din gură în opoziţie, dar cînd ajungi la guvernare vezi că un mandat popular anti-austeritate nu înseamnă că poporul ţi-a dat o reţetă secretă de a face bani din nimic, deci se cuminţesc treptat. Un Ed Miliband ajuns la putere va repeta acelaşi
, deci în esenţă o venire a laburiştilor la guvernare ar însemna mici oscilaţii de politici şi bugete. În schimb, ieşirea din UE ar însemna dileme fără precedent şi instabilitate sistemică. Formal, e posibilă ieşirea din UE după tratatul de la Lisabona, care a reparat această problemă legală, înainte de el neexistînd o formulă legală pentru ieşirea din Uniune. Dincolo de latura formală, vor trebui renegociate o mulţime de documente. UE fără Marea Britanie va însemna revenirea la spiritul continental care a existat la fondarea instituţiei, cu o dominare şi mai pronunţată a Germaniei. Cea mai mare pierdere va fi pentru tabăra pro-piaţă şi atlanticistă din UE, nu degeaba americanii transmit insistent englezilor că le sînt mai utili ca aliaţi în interiorul Uniunii decît în afara ei. În ce fel ar fi Marea Britanie diferită odată ieşită din UE? Se pare că mult mai puţin decît se aşteaptă cei care o vor ieşită. Ei descriu povestea asta ca şi cum ar fi vorba despre o eliberare de sub regimul crunt al birocraţiei şi reglementărilor europene. Un raport al Center for European Reform (un
din Londra dedicat Uniunii Europene) afirmă că toate argumentele economice pentru ieşirea din UE sînt bazate pe mituri („Do the UK’s European ties damage its prosperity?“, de Philip Whyte). De pildă, economia britanică e una dintre cel mai puţin reglementate din OECD (clubul global al ţărilor bogate), cu toată apartenenţa la UE. Invers, cele mai mari probleme ale economiei britanice – o piaţă imobiliară disfuncţională, infrastructură slabă, educaţie profesională deficitară – sînt toate chestiuni ce ţin de politica naţională, unde UE nu are atribuţii. Dacă UE funcţionează în primul rînd ca un ţap ispăşitor, va fi interesant de văzut cum vor evolua aceste dezbateri dacă ţara chiar ar ieşi din Uniune: pe cine se va mai da vina?
Partea amuzantă e că cel mai probabil scenariu este ca Marea Britanie să devină o ţară din orbita UE, obligată să importe reglementări, fără a avea acces şi la decizii. Cum sînt acum Elveţia sau Norvegia. Aceste două ţări aplică cea mai mare parte din acquis-ul comunitar (pentru că economiile lor sînt dependente de schimburile comerciale cu piaţa unică) şi, practic, orice decizie luată de UE le afectează masiv. Dacă totuI merge prost, probabil vom avea un Regat Unit-fără-Scoţia constrîns să joace după cum se decide la Bruxelles, dar fără un cuvînt de spus în treburile continentale. Ceea ce e foarte ironic.
