Răfuiala ca mod de viaţă

Înainte de 1989, nu ne răfuiam prea zgomotos cu nimeni. Evident, puterea se răfuia cu cei care nu respectau strict disciplina ideologică şi politică, iar populaţia se răfuia (mai curînd tacit şi cu perna pe telefon) cu puterea mincinoasă şi abuzivă. Probabil că, după patru decenii de frustrare sau de răfuială abia scîncită, o recuperare (compensatorie) a dreptului la furie era de neevitat. Exerciţiul demolării „aproapelui“, plăcerea nestingherită de a da de pămînt cu preopinentul, „libertatea“ de a dănţui războinic pe scena publică au devenit modalităţile curente de a face politică, de a face carieră, de a atrage atenţia, de a face „rating“.

Bună-cuviinţă? Respect pentru adevăr şi pentru oameni? Reguli minimale de conduită? Grijă pentru limbaj? Să fim serioşi! Simplul fapt de a invoca asemenea criterii şi valori e taxat imediat drept „cenzură“, „atac la libertatea de exprimare“, „reflex securisto-comunist“ etc. Viaţa fără un pic de îmbrînceală, fără şuturi în ficat, fără capete în gură, fără cotonogeală, nu merită să fie trăită. Ce e mai frumos decît să te pozezi cu cizma pe gîtul opozantului? Ce e mai uşor decît să te distingi prin băşcălie sîngeroasă, prin zgîlţîirea „canonului“, prin gesticulaţia de paradă a băiatului deştept şi haios care n-are nimic sfînt? „Hai la lupta cea mare!“ – slogan al „Internaţionalei“ socialiste – e, din nou, la modă. E cheia succesului, secretul bunelor maniere, garanţia notorietăţii. După cîteva lovituri bine plasate vei putea cocheta cu gloria: „Eu sînt cel care i-am luat gîtul lu’ cutare! Aţi văzut cum l-am buşit pe cutărică? Credeaţi că e ceva de capul lui X? Uite că eu n-am probleme să-i trag un şut în fund, e bine? Gata cu fasoanele, gata cu morga elitistă, gata cu „intangibilii“! „Jos comunismul!“ 

Nu pledez pentru moţăiala generalizată a unui pacifism flasc. E normal ca partidele să polemizeze unele cu altele, e normal să existe concurenţă, diferenţe de opinie, diferenţe de gust. Dar muzica o face

.  Argumentele, eleganţa, stilul, evacuarea plăcerii de a răni ar trebui să prevaleze asupra surescitării ţîfnoase, asupra trivialităţii de caftangiu şmecher, asupra mîrlăniei fără complexe. Spun toate astea, cu gîndul la o dezbatere din revista 22, în jurul unor texte ale domnului Erwin Kessler. Cu mai mult timp în urmă, am amendat eu însumi judecăţile „definitive“ ale criticului cu privire, de pildă, la Horia Bernea, care, chipurile, nu se prea pricepea la culoare. Cînd un critic de artă spune aşa ceva, el e prompt diagnosticabil ca incompetent. Spuneam, la data cu pricina, şi că, în asemenea cazuri, incompetenţa e o specie de nesimţire, adică o inaptitudine nu doar tehnică, ci una organică: pură „insensibilitate“ profesională. De fapt – mai toate scrierile dlui Kessler o dovedesc – modul lui de a funcţiona e iconoclasmul, spargerea euforică a geamurilor.  Cea mai bună metodă de afirmare la care s-a oprit este nonconformismul (previzibil), epitetul febril (şi grosolan), decizia de a da de pereţi cu cei socotiţi îndeobşte buni, în numele unei „originalităţi“ juvenile care, de fapt, se are pe sine ca reper şi obsesie. Dl Kessler pare că vorbeşte despre Bernea, despre Mihai Oroveanu, despre Paul Neagu, despre Muzeul Naţional de Artă Contemporană, dar, în realitate, vorbeşte numai despre Kessler. Despre cît e el de deştept, de nedus la biserică, de „cool“, de şturlubatic. Îşi arată muşchii, scoate limba, dă cu tifla, rupe gura tîrgului. Nu întîmplător, cînd vrea să organizeze o serie de conferinţe despre arta contemporană, titlul pe care îl socoteşte potrivit e „Arte marţiale“, iar cînd adună felurite texte într-un volum, acesta se numeşte CeARTa (observaţi, desigur, ingeniozitatea rafinată a „jocului de cuvinte“…). Nu ştiu dacă agitaţia asta bătăioasă e un simplu exerciţiu de marketing (caz în care eşecul e garantat, întrucît cititorul ştie dinainte, plictisit, ce va citi), sau e expresia vreunui obscur complex, născut în jurul unei înţelegeri greşite a ideii de „virilitate“. Cînd îl vezi, dl Kessler nu arată prea periculos. Nu simţi în el gladiatorul, fiara neînfricată. E, mai curînd, un caz clasic de decompensare.  Şi e păcat. Nu vreau să-i neg orice înzestrare. Eroarea lui e, fundamentalmente, una strategică: alegerea bombănelii facile în locul construcţiei articulate, a nervozităţii capricioase în locul calmului evaluator, a „subiectivităţii“ necenzurate în locul discernămîntului matur, nepoluat de indispoziţii private. Sfatul meu ar fi: „Dragă domnule Kessler, meriţi mai mult decît o înregimentare harnică în secta – foarte rentabilă azi – a lătrătorilor «nostimi». Apucă-te şi matale de o treabă rotundă, nu ocoli, programatic, recursul la bunele maniere, nu te mai strîmba la lume, crezînd că asta te face simpatic şi vînjos. Şi nu te lua după comentatorii care te laudă că eşti «amuzant». Lasă-i să răsfoiască gazetele lui Vadim Tudor, sau să se uite la Un show păcătos, la WOWbiz etc. Dumneata poţi mai mult decît atît. Fă un test: verifică dacă, fără buşituri, vorbe grele şi zbateri contra curentului, scrierile dumitale rămîn la fel de interesante. Dacă da, merită să renunţi la ornamentica lor sulfuroasă. Dacă nu, atunci ai o problemă. Încă ceva: nu te grăbi să-mi răspunzi. Ştiu dinainte tot ce-o să-mi spui… Aştept un viitor în care – cine ştie – vei reuşi să mă iei prin surprindere.“