Doamna profesoară
Eram în birou la decanat, la Litere, şi am auzit vînzoleală pe coridor. Am ieşit să văd ce e. În uşa secretariatului, o colegă de la ştiinţele educaţiei îşi exprima indignarea pe tonuri acute. Fusese apelată „doamna profesoară“ şi ţinea morţiş, cu mînie în glas, să explice eroarea degradantă. Nu te adresezi astfel unei persoane care are cel mai înalt titlu din ierarhia universitară, ci cu „doamna profesor“. Nu ştiu ce ar zice pe tema asta cei de la
. Probabil au o soluţie.
În jargonul mediatic am auzit adesea, ca remediu pentru nedoritul echivoc între titlu şi meserie, cuvîntul „dascăl“. Cei care îl rostesc îşi rotunjesc buzele şi îşi umezesc privirea. O discretă bombare a pieptului poate fi şi ea de folos. „Dascăl“ face să răsune pe dată în memoria noastră pioşenia sămănătoristă a unui Goga, Delavrancea sau Coşbuc. Mie îmi mai aminteşte, inevitabil, de manualele gimnaziale, dar şi de ierbarul pe care l-am făcut prin clasa a cincea sau a şasea, presînd între două coli de sugativă păpădii, violete şi ghiocei, culese de prin grădină sau cumpărate din piaţă. În orice caz, de îndată ce cuvîntul a fost pronunţat, vezi iţindu-se deasupra unei frunţi fără chip aura apostolatului.
Nu-mi doresc profesori cu misiune apostolică, fie ea sacră sau profană. Nu mă recunosc în matricea unei meserii cu aură de smerenie şi sacrificiu. Dar ştiu totodată că profesorii pe care i-am preţuit au avut, aproape fără excepţie, o anume căldură sufletească şi o anume generozitate, mai degrabă tăinuite, care le-au însoţit întreaga carieră didactică.
În ultimii ani, o vedeam cînd şi cînd pe culoarele facultăţii, cu pasul tot mai şovăitor şi umerii tot mai aplecaţi. Cînd îi dădeam bineţe ridica privirea, un pic pieziş, şi-mi tresălta inima recunoscînd acelaşi licăr jucăuş al ochilor. O privire de copil.
M-am întrebat de multe ori care era secretul pentru care o iubeau atît de mulţi studenţi, atît de pătimaş. Întîi de toate, pentru că îi vedea. Trecem mai toţi la începutul meseriei ăsteia printr-o perioadă panicată, în care avem dinaintea ochilor o îngrămădire ceţoasă de capete şi am prefera să stăm de vorbă cu lustra atîrnată în tavan. Încet-încet, din norul din faţa noastră se desprind chipuri, unul cîte unul. Şi cînd, în fine, ne-am liniştit temerile, începem să descoperim cît de greu, cît de împovărător e să-l poţi privi, să-l poţi vedea pe fiecare în parte. Privirea, sigură pe sine de această dată, se aplatizează, se eficientizează. Ne uităm la studenţii din sala de curs ca la cartelele perforate de calculator de odinioară. Vedem configuraţia fantelor şi mesajul pe care ea îl compune. Ne uităm prin ei, spre ceva care e dincolo de ei. Sîntem, vasăzică, deja profesori profesionişti. Îţi trebuie prospeţimea unei priviri de copil, veşnic mirat, ca să scapi. Sau un antrenament aparte. Însă ea nu avea nevoie de nici un training.
În al doilea rînd – ceea ce ţine iarăşi, pesemne, de copilărie – pentru că n-a uitat niciodată întrebarea aia care-i calcă pe nervi pe adulţi: de ce? Şi, adult fiind, şi filolog, ştii că între o cauzală şi o finală diferenţa e adesea doar de interpretare. De pildă: de ce îi învăţăm noi pe studenţi ce îi învăţăm? Pentru că la 15 ale lunii ne intră salariul în cont? Pentru că aşa scrie în programa pe care, la urma urmei, tot noi o facem? Pentru că vrem să le dăruim ceva? Ceva care să le fie de folos? Ce fel de folos?
Studenţii o iubeau pentru că credea că ceea ce ar trebui să primească de la noi, profesorii, e mai mult decît un vraf de cunoştinţe; şi mai mult şi decît sprijin pentru formarea unor abilităţi, a unor competenţe. E o inepuizabilă lecţie de viaţă.
A predat, din proprie iniţiativă, despre retorică, despre cum vorbim în public, intuind nevoia tinerilor de azi de a trece pragul comunicării semesiste. Despre maniere, în întîmpinarea derutei actuale privind cunoaşterea şi asimilarea codurilor comportamentale. Despre partiturile iubirii, ca răspuns la neliniştile vieţii sentimentale ale generaţiilor prezente.
A deschis în facultate, iarăşi din proprie iniţiativă, cutuma cursurilor cu invitaţi. Nu neapărat de peste hotare, nici măcar din alte universităţi, ci, cel mai adesea, chiar din propriul departament de studii literare. Ca un act de generozitate consimţită.
Cînd, în 1988, am intrat ca asistent la Litere, după mai bine de zece ani de blocare a angajărilor, mi s-a pus în braţe funcţia de secretar de catedră, împreună cu un maldăr imens de dosare de toate felurile: planuri de învăţămînt, norme didactice, proiecte de cercetare… M-a luat groaza. M-a tras atunci deoparte şi mi-a spus, între patru ochi: „Vezi că o să dai peste o harababură de nedescris. Noi am muncit vreme de decenii ca s-o construim. Să nu-ţi dea prin cap să o strici.“ Anomia şi dezordinea au păstrat vie suflarea instituţiilor asfixiate de reglementările regimului comunist. Dar după aceea?Am înţeles, în timp, că mesajul nu era doar unul conjunctural. Pentru un educator, e vital să aibă permanent în minte anomia şi dezordinea vieţii. Pentru că ei i se dedică.
După cîte ştiu, a deţinut pe parcursul întregii cariere o singură funcţie oficială, de membru al CNA, Consiliul Naţional al Audiovizualului. A iniţiat, în această calitate, monitorizarea felului în care e folosită – sau maltratată – limba română la posturile de televiziune. Pentru că, venind dinspre studiile literare, ştia prea bine că ce spunem e indisolubil legat de
ne exprimăm. Mă uit la ce se petrece în CNA de la o vreme încoace şi mă cuprinde jalea. Şi îmi răsare, din spatele ecranului pe care vreo comentatoare de ştiri dondăne asurzitor, privirea caldă şi sclipitoare, de copil. De profesor iubit.
Mulţumesc, Antoaneta Tănăsescu.
Liviu Papadima este profesor de literatură română la Facultatea de Litere, prorector la Universitatea Bucureşti; coautor al manualelor de limba şi literatura română pentru liceu, apărute la Humanitas Educaţional. A coordonat mai multe volume apărute la Editura Arthur.
