Despre „zîna încrederii“

În 2011, Paul Krugman, laureat al premiului Nobel pentru economie, a descris discursul conservator despre deficitele bugetare folosind termeni ca „vînători de obligaţiuni“ (bond vigilantes) şi „zîna încrederii“ (confidence fairy). Atîta vreme cît guvernele nu vor reduce deficitele, vînătorii de obligaţiuni le vor forţa să crească ratele dobînzii. Dacă însă guvernele vor reduce deficitele, „zîna încredere“ le va recompensa, stimulînd cheltuielile private, mai mult chiar decît o permit aceste reduceri.

Krugman consideră că, în vreme ce teoria „vînătorilor de obligaţiuni“ ar putea fi valabilă pentru cîteva ţări, precum Grecia, „zîna încrederii“ e la fel de imaginară ca Zîna Măseluţă. Reducerea unui deficit în plină perioadă de recesiune nu va duce niciodată la redresare. Retorica politică poate bloca adoptarea unei politici bune, dar nu o poate împiedica să reuşească. Şi, mai presus de toate, retorica nu poate face să funcţioneze o politică defectuoasă.

Am dezbătut această temă de curînd, cu Krugman, la un eveniment New York Review of Books. Argumentul meu a fost că aşteptările pesimiste pot influenţa chiar rezultatele unei politici, nu numai şansele ca ea să fie adoptată. De exemplu, dacă populaţia crede că un împrumut public e doar un impozit amînat, va economisi mai mult, pentru a putea plăti impozitele viitoare.

Dar, dacă stau să mă gîndesc, cred că m-am înşelat. Factorul încredere influenţează luarea de decizii a guvernelor, dar nu şi rezultatele acestor decizii. Cu excepţia unor cazuri aparte, încrederea nu poate face ca o politică slabă să dea rezultate bune, iar lipsa ei nu poate face ca o politică bună să aibă rezultate slabe, decît în măsura în care a sări pe geam, în virtutea convingerii eronate că oamenii pot zbura, poate anula efectele gravitaţiei.

Succesiunea evenimentelor din timpul crizei financiare care a început în 2008 adevereşte acest fapt. Într-o primă fază, guvernele au făcut tot ce le-a stat în putinţă ca să o combată, ceea ce a împiedicat criza financiară să devină o a doua mare criză economică. Dar, înainte ca economia să atingă punctul cel mai de jos, stimulii economici au fost blocaţi, iar austeritatea – lichidarea accelerată a deficitelor bugetare, în principal prin reducerea consumului – a ajuns la ordinea zilei.

După ce elitele politice şi-au recăpătat suflul, au început să relateze o poveste menită să prevină orice viitor stimul economic: recesiunea a fost provocată de extravaganţa bugetară, s-a subliniat, şi, ca atare, poate fi curmată numai prin austeritate bugetară. Şi nu orice fel de austeritate: trebuie reduse cheltuielile pentru cei săraci, fără a-i viza pe cei bogaţi, fiindcă aceste cheltuieli ar fi cauza reală a neajunsurilor.

Orice keynesian ştie că reducerea deficitului în plină perioadă de recesiune este o politică greşită. O recesiune se defineşte, în fond, ca deficienţă a cheltuielilor totale. Să încerci să o opreşti reducînd cheltuielile e ca şi cum ai încerca să vindeci un bolnav luîndu-i sînge.

I-am întrebat, prin urmare, pe economişti şi pe susţinători ai „sîngerării“ precum Alberto Alesina şi Kenneth Rogoff de la Harvard cum cred ei că va da rezultate un astfel de tratament. Convingerea că această terapie va funcţiona (zîna încrederii) îi va asigura succesul – a fost răspunsul lor.

Mai precis, Alesina a argumentat că, în vreme ce sîngerarea în sine ar înrăutăţi starea bolnavului, impactul ei benign asupra aşteptărilor pacientului ar compensa din plin efectele sale nocive. Încurajat de promisiunea vindecării, pacientul pe jumătate mort va sări din pat, va începe să alerge, să sară, să mănînce normal şi îşi va recăpăta în scurt timp vigoarea deplină. Şcoala sîngerării a adus cîteva dovezi bizare, pentru a arăta că aşa ceva chiar s-a petrecut de cîteva – puţine – ori.

Pentru conservatorii care au vrut să reducă cheltuielile publice din motive ideologice, povestea cu „vînătorii de obligaţiuni“ şi „zîna încrederii“ este exact ceea ce le trebuia. Fluturarea vechii extravaganţe fiscale a făcut ca un atac al pieţei de obligaţiuni asupra guvernelor înglodate în datorii să pară mai plauzibil (şi mai probabil), iar zîna încrederii a promis să răsplătească frugalitatea fiscală sporind productivitatea economică.

Cu ajutorul unor profesori ca Alesina, simpla convingere a conservatorilor a putut fi transformată în prognoză ştiinţifică. Iar cînd terapia lui Alesina nu a dat rezultate rapide, a apărut o scuză evidentă: nu a fost aplicată suficient de energic pentru a fi „credibilă“.

Vindecarea, în măsura în care a existat, s-a petrecut după ani de întîrziere, şi nu prin sîngerare fiscală, ci prin stimulare monetară masivă. Iar cînd pacientul, încă slăbit, s-a ridicat anevoie în picioare, campionii sîngerării fiscale au proclamat victorios că austeritatea a dat rezultate.

Morala întregii poveşti e simplă: austeritatea nu dă roade în timpul recesiunii, din simplul motiv că terapia medievală a sîngerării bolnavului nu a dat niciodată rezultate: ea slăbeşte, în loc să întremeze. Insinuînd zîna încrederii între cauza şi efectul unei politici nu se obţine o schimbare a logicii politicii, ci doar o ocultare, pentru o vreme, a acestei logici. Redresarea economică poate surveni în pofida austerităţii fiscale, dar niciodată datorită ei.

Deşi Krugman a conceput discursul său pentru cititorul american, el se potriveşte perfect şi pentru cel britanic. Cu ocazia primului său buget din iunie 2010, George Osborne, ministrul britanic al Finanţelor, a avertizat că „puteţi vedea în Grecia un exemplu de ţară care nu face faţă propriilor probleme, iar acesta e un destin pe care sînt hotărît să-l evit“.

Prezentînd bugetul Marii Britanii pe 2015, în martie, Osborne a afirmat că austeritatea i-a permis Angliei să se ridice şi să păşească din nou cu demnitate. Această afirmaţie va fi pusă la încercare cu ocazia alegerilor parlamentare din 7 mai. Alegătorii britanici, încă slăbiţi, după terapia lui Osborne, pot fi iertaţi dacă decid că ar fi trebuit să rămînă la pat.

Robert Skidelsky este membru al Camerei Lorzilor din Marea Britanie şi profesor emerit de economie politică la Universitatea Warwick.

© Project Syndicate, 2015
www.project-syndicate.org

traducere de Matei PLEŞU