Cît mai costă solidaritatea? Cu cît se mai vinde tupeul?

Recent, Organizaţia Naţiunilor Unite a lansat un apel de urgenţă pentru strîngerea unui fond special, destinat ajutorării victimelor cutremurelor din Nepal. Suma estimată pentru asigurarea unui strict necesar pornirii unei campanii eficiente de asistenţă umanitară e în jur de 415 milioane de dolari. Banii ăştia n-au nici o legătură cu pagubele materiale. Acolo e altă poveste, iar cifrele sînt ameţitoare. Evident, asta nu înseamnă că suma destinată intervenţiei rapide e una neglijabilă. Campania de asistenţă umanitară e un soi de prim-ajutor, care ar trebui să sosească, normal, la foarte scurt timp după producerea unui cataclism. Banii aceştia, sau valoarea lor, ar trebui să se traducă în alimente, corturi, spaţii de cazare pentru sinistraţi, medicamente, puncte de prim-ajutor, misiuni de salvare în spaţii greu accesibile, iar lista poate continua mult şi bine, în funcţie de lucrurile concrete care se petrec în teren.

Cîteva cifre seci: 2,8 milioane de sinistraţi. Mai mult de 70.000 de locuinţe distruse complet, iar cifra creşte de la zi la zi. În jur de 4,2 milioane de oameni au nevoie urgentă de apă şi de asistenţă sanitară. 3,5 milioane de oameni au nevoie de alimente, iar 1,4 milioane dintre ei au prioritate absolută, pentru că situaţia lor este alarmantă. Toate astea se petrec într-o ţară în care guvernul e complet depăşit de dimensiunile catastrofei, iar sistemul – bîntuit de corupţie şi de lipsă de încredere – nu reuşeşte să fie un partener eficient pentru puţinii care s-au grăbit să ajute.

Ei bine, deocamdată, suma necesară intervenţiei umanitare e foarte departe de a prinde un contur încurajator. Lumea nu s-a înghesuit deloc să sară în ajutorul nepalezilor. Şerpaşii nu sînt interesanţi, cîtă vreme nu cară bagajele glorioşilor alpinişti, porniţi să se lupte cu crestele Himalayei. Nepalul a devenit, ca orice catastrofă care se cronicizează în emisiunile de ştiri, o rubrică banală. Avalanşa care a făcut victime în tabăra de bază, de la poalele munţilor, şi-a luat, şi ea, cota de piaţă din expunerea masivă la televizor. Iar acum, supravieţuitorii celor două cutremure au de luptat cu concurenţa altor ştiri tari.

Numărul de refugiaţi africani care iau cu asalt Europa creşte de la zi la zi, iar gestionarea acestui fenomen devine extrem de dificilă. Povestea cu refugiaţii loveşte şi în Asia, unde cîteva state afirmă răspicat că nu primesc azilanţi, pentru că abia se descurcă sub valul problemelor propriilor cetăţeni. Între timp, un număr neprecizat de ambarcaţiuni ticsite cu refugiaţi plutesc în derivă – abandonate de traficanţii de fiinţe umane – pe mările de printre insulele alea paradiziace, unde se odihnesc turiştii occidentali. Forţele ISIS dau tîrcoale pe la Palmyra, ameninţînd unul dintre cele mai preţioase situri arheologice ale omenirii. În Burundi, lovitura de stat a eşuat, dar tensiunile continuă. Fostul preşedinte al Egiptului e condamnat la moarte. Un tip din America dă o veste bombă. Omul pretinde că ar fi reuşit să preia, în zbor, controlul unui avion plin cu pasageri, în timp ce el se afla în faţa computerului de acasă.

Toate ştirile astea fac în aşa fel încît povestea cutremurului din Nepal cade, în fiecare zi, cîte o poziţie, în desfăşurătorul emisiunilor de ştiri de la marile televiziuni ale planetei. Ca toate catastrofele din anii recenţi ai nebuniei media pe care o trăim, şi cea din Nepal se stinge repede, sub ştiri mai proaspete şi, firesc, sub veşti mai aproape de pielea fiecăruia dintre noi. Un cinism involuntar, o mecanică sufletească implacabilă, ambalată în cuvinte mari şi imagini spectaculoase, defilează pe catwalk-ul celei mai evoluate idei de civilizaţie contemporană. Ştirile se autodeclară, la toate televiziunile, drept „spectacol“.

Evident, cînd auzi cuvîntul ăsta, deşi eşti o fiinţă a timpului tău – şi ştii să faci diferenţa între realitate şi ficţiune –, te uiţi la tot ceea ce vezi ca la o reprezentare, şi nu ca la o formă de comunicare a unor fapte reale. E… un show. Şi nu dă bine să te emoţionezi la show-uri. Dimpotrivă, trebuie să te comporţi ca adolescenţii de pe vremuri, care dădeau probe de bărbăţie rîzînd de sperieturile fetelor, prin sălile de cinema în care rulau filme horror.

Masacrarea celor 147 de studenţi kenyeni a ajuns să ocupe prim-planul ştirilor doar după ce reţelele de socializare au urlat, cît le-au ţinut serverele, că este cumplit şi revoltător să ignori o asemenea monstruozitate. Nenorocirea e că, şi în cazul ăsta, natura profundă a catastrofelor, şi esenţa îngrozitoare a masacrelor sînt mai puţin importante decît prezentarea lor la ştiri. A fi la ştiri e dezideratul absolut. Portretistica disperării – atît de sofisticată şi estetizată de talentele marilor fotoreporteri moderni – se mută în teritoriul artei, stabilindu-şi domiciliul stabil în zona creaţiei. O femeie împuşcată în gît, în timpul unei manifestaţii de protest, nu mai e – în primul rînd – un fapt îngrozitor şi revoltător, ci o fotografie senzaţională, surprinderea unui moment crunt, farmecul păstrării pe un suport fizic a unei fracţiuni de secundă care a fugit din realitate şi s-a instalat într-o expoziţie. Dar cine zice că o expoziţie nu e realitate?

Faptele îngrozitoare nu mai produc, în primul rînd, emoţii profunde, revolte, acţiune, reacţii de respingere, ci frisoane estetice. Nepalul, ţara şerpaşilor, a pieţelor ieftine şi a pozelor demo, nu are succes în topurile solidarităţii. Între timp, la altă scară, în România, un jurnalist-cavaler al dreptăţii, autodenunţat ca fost ofiţer acoperit, cere acum donaţii, să-şi facă o televiziune pe Internet. Fascinant, stimaţi telespectatori! Fascinant!

Cătălin Ştefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.