Eşafod şi eşafodaj
Operaţiunea de
evocată tot mai des de unii vorbitori actuali, nu este, cum s-ar putea crede, expresia unei lupte nobile împotriva pedepsei capitale, ci rezultatul unei destul de banale confuzii lexicale.
În franceză, între termenii
şi
există o strînsă legătură etimologică şi de sens, care nu pare totuşi să creeze confuzii în comunicarea curentă. Împrumutate în română în secolul al XIX-lea şi adaptate în forma
şi
, cele două cuvinte sînt destul de clar diferenţiate în dicţionare, dar cam amestecate în uz.
, „platformă construită într-o piaţă, pentru execuţia publică a condamnaţilor“, e o realitate istorică, cu supravieţuiri metaforice: cineva
etc.
– „construcţie provizorie alcătuită din bare de lemn sau de metal legate între ele, pentru a susţine o platformă cu materiale, instalaţii, muncitori etc. în timpul executării unei construcţii“ (DEX) – e un termen tehnic curent, apropiat de
, întîlnit cu sensul său concret în domeniul construcţiilor, dar folosit destul de mult şi în sens figurat, în varii contexte. În dicţionarele noastre este cuprinsă una dintre accepţiile sale metaforice, cea a „construcţiei teoretice“ („ansamblu de date, de argumente, de exemple etc. pe care se bazează o operă, o concepţie, o ipoteză, o teorie“, DEX). De fapt,
(ca variantă pentru metafora omniprezentă a construcţiei) este folosit pentru diverse tipuri de ansambluri abstracte: se vorbeşte de
etc. Nota specifică a metaforei este asocierea cu fragilitatea, cu vulnerabilitatea: schelăria provizorie şi accesorie poate fi cu relativă uşurinţă
de obicei, eşafodajul
sau
Uneori metafora deraiază, pierzînd legătura cu realitatea obiectului concret: eşafodajul
ca o pînză („întregul
iremediabil“,
) sau pare a fi alcătuit, surprinzător, din cărămizi („este un sportiv de excepţie care acum, la Festivalul olimpic de la Braşov,
carierei sale“,
). În franceză cuvîntul
este considerat „adesea ironic“, peiorativ, pentru că se referă la o „aglomerare neorganizată sau instabilă de elemente“, la un „asamblaj prea puţin solid, neconvingător, de elemente diferite care nu formează un întreg“ (Trésor de la langue française informatisé). Deşi româna pare să fi atenuat notele depreciative ale etimonului,
îşi păstrează unele afinităţi cu domeniul negativităţii.
A vorbi (şi a scrie) despre
nu e rezultatul unei simple neatenţii de moment, un lapsus scuzabil şi izolat; dovadă stau sutele de exemple care îşi întăresc reciproc confuzia: „o virgulă lipsă poate dărîma întreg
“ (
); „El va dărîma
statului mafiot“ (
); „angajaţii Ministerului de Finanţe au fost pe punctul să dărîme, în doar două zile,
pe care este construită întreaga structură statală din România“ (
); „am demontat tot
pe care se bazează ştiinţa evoluţiei“ (
); „acest argument elementar dărîmă tot
referitoare la «lovitura de stat», «confiscarea revoluţiei» etc.“ (
nr. 1, 1999); „Ministrul Educaţiei Naţionale, A. M., clatină iarăşi
sistemului de învăţămînt tradiţional din România“ (
) etc.
În franceza veche
avea şi sensul general de „schelărie, platformă provizorie“ pe care l-a moştenit derivatul său
. Şi în dicţionarele noastre mai vechi
apărea, prin preluare din franceza mai veche, cu sensul lui
. În dicţionarul latinizant al lui Laurian şi Massim (1871-1876),
(scris
), exilat în
conţinînd „vorbele din limba română străine prin originea sau forma lor“, era definit ca „pod de scînduri“, „podea înălţată“. Istoria cuvîntului nu scuză însă confuziile actuale: acestea nu provin, desigur, dintr-un exces filologic, ci din neglijenţa faţă de sensuri şi faţă de diferenţele dintre cuvinte.
Limbaj şi politică
101 cuvinte argotice
