Măcar o dată pe an…
Johann ridică un pic din cătare. Îşi caută tacticos o ţintă. Are de unde alege. Oarece trădători de-ai lui De Gaulle, vreun polac venit proaspăt din Irak sau un tembel de englezoi. O să încerce să i-o înfigă direct în cap. Pe la început, căzuse într-un soi de depresie. A fost în iarna lui ’40 în Polonia, cînd l-a pus naiba să caute prin portofelul unui englez pe care-l hăcuise cu baioneta. Îi curgeau maţele din el ca din fîntînă. I-a văzut apoi poza. Aia standard, pe care o cară orice soldat cu el: o fată drăguţă, probabil nevasta, cu un bebeluş în braţe. N-a mai dormit două săptămîni după aia. Numai că la ei, la paraşutişti, n-aveai timp de prostii d-astea. L-a înrăit războiul. Rău. De fapt, ştia clar: ori trage el primul, ori moare. Voia să trăiască, aşa că nu mai avea de ales. La naiba cu pozele lor, cu numele lor, cu bebeluşii lor. Nu era însurat, dar avea de gînd să se aşeze. Hilda îl aştepta acasă, în Dresda. Gata! A găsit. Un bou de polac. O să i-o tragă împuţitului. Are uniforma dichisită, idiotul. În mintea lui, Johann pune pariu că e ofiţer. Adevărul n-o să-l ştie niciodată.
Lukas e vesel. Pentru prima oară de cînd a venit pe frontul ăsta împuţit, se simte un pic mai bine. A avut o nenorocită de dizenterie care l-a ţinut în budă săptămîni întregi. Noroc că Wojtek a fost cuminte. A mormăit ce a mormăit, dar şi-a făcut treaba. Wojtek e un urs. A fost adoptat de compania lui Lukas, domesticit şi pus să care obuze spre tunurile din linia întîi. Ca fost actor de circ, el a primit sarcina de a-l îngriji. L-a şi botezat, chiar cu numele lui fiu-su. Îl ţinea pe Wojtek în formă şi, în acelaşi timp, se îngrijea de uniforma lui cu o atenţie maniacală. Era mereu curat, la patru ace, ca scos din cutie. În primul rînd, aşa trebuie să arate un artist. Apoi, îl făcea să uite porcăria pe care a făcut-o în sătucul ăla arăbesc. Degeaba le-a zis căpitanul că nenorociţii ăia erau agenţii nemţilor. Copiii pe care îi tăiase, în zori, în satul ăla împuţit i-au rămas în cap. Îi murdăriseră uniforma cu sînge. Lukas nu voia să îşi recunoască nici măcar sieşi, dar curăţitul zilnic al vestonului avea legătură cu Irakul, nu cu fosta lui meserie. Acum, în tranşeea aia plină de noroi, se simţea bine şi asta nu avea nici o noimă. Urma să facă un alt transport cu Wojtek, printr-o zonă plină de friţi. De-ar ajunge mai repede acasă, la Ola! Îi era tare dor de ăla mic. Acum are deja trei ani. Nu a apucat să îl vadă decît în pozele trimise, cu mari riscuri, din Polonia ocupată. S-a ridicat cam mult peste marginea tranşeei, să vadă Colina şi Mînăstirea. Exact în clipa aia, Wojtek a tras un mormăit. Lukas s-a aplecat.
Glonţul lui Johann a ratat. Polacul s-a aplecat în ultima clipă. „Scheisse!“, a slobozit paraşutistul. În mod straniu, neamţului nu îi pare chiar rău că a ratat. O fi încă amintirea „acelei“ căutări prin portofel. Dacă îi nimereşte din prima, bine. Dacă nu, nici că îi mai caută a doua oară. Johann îşi zice că Dumnezeu i-o fi ajutat. Cine e el să se pună cu Domnul?
În primăvara lui 2015, după şedinţa Consiliului European, în Grand Place-ul din Bruxelles, la o bere, Franz încearcă să oprească şuvoiul de reproşuri venit de la Wojtek jr. Polonezul îi tot turuie despre instabilitatea producţiei de energie eoliană nemţească şi pericolul la care este supus zilnic sistemul energetic polonez, legat de cel nemţesc. Cum bate vîntul mai tare noaptea, cum riscă să se prăjească firele polonezilor. Opt incidente numai în anul asta. Franz n-are putere pentru discuţia asta. Tocmai l-a sunat sor-sa. Bunicul lui este-n spital. A făcut frontul, a fost paraşutist, a luptat la Gdansk şi Monte Cassino, dar stă să moară dintr-o amărîtă de gripă. Bunicul lui Wojtek jr. a murit de cîţiva ani. Toată viaţa a fost actor de circ, în afară de cîţiva ani petrecuţi pe front, în Irak şi la Monte Cassino. S-a întors acasă cu un urs ciudat, adus tocmai din Iran. Nimeni n-a înţeles vreodată de ce nu l-a folosit în nici un spectacol. Îi dădea de mîncare şi îl îngrijea degeaba, fără vreun profit.
Povestea este imaginată. Este, însă, plauzibilă. Măcar o dată pe an, cînd sărbătorim înfiinţarea Uniunii Europene, să ne gîndim cît poate fi de plauzibilă.
Gabriel Giurgiu este realizator de emisiuni despre Uniunea Europeană, la TVR.
