O confruntare inegală

De cîteva zile, am căzut într-o adicţie ciudată. Joc şah, pînă la epuizare, cu un laptop Acer nou-nouţ. Pentru ca lucrurile să fie clare, trebuie să las modestia la o parte şi să spun răspicat faptul că sînt un jucător foarte bun, redutabil chiar. Mi-am setat „partenerul“, de la bun început, pe nivelul de „mare maestru internaţional“. Jucăm, prin urmare, după cele mai înalte rigori ale domeniului: timp de gîndire limitat (măsurat de o clepsidră ce se „scurge“, ameninţător, pe ecran la fiecare mutare),

linişte desăvîrşită, punctată doar de păcănitul pieselor mutate pe tablă, păcănit pe care computerul îl redă extrem de convingător. Recunosc deschis – adversarul meu este mai tare decît mine. Din statistica pe care Acer-ul mi-o bagă în ochi, uşor insolent, la sfîrşitul fiecărei partide, rezultă o diferenţă clară de valoare între noi. Din treizeci şi opt de partide, cîte am jucat împreună pînă în acest moment, am fost învins în treizeci şi şase. Am cîştigat doar două. 

Probabil ar fi trebuit să spun „am cîştigat

două“, pentru că respectivele victorii nu au fost floare la ureche. Am trecut prin încleştări dramatice pînă am reuşit să-l dobor pe acest

al inteligenţei glaciale şi mute. Pentru cei care nu au jucat şah cu un calculator (setat, repet, pe nivelul maxim de performanţă!), e bine să precizez că situaţia seamănă cu înfruntarea dintre David şi Goliat. Omul, eventual obosit şi apăsat de gîndurile vieţii de zi cu zi, se aşază în faţa maşinăriei a cărei singură preocupare rămîne aceea de a face combinaţiile cele mai eficace, necesare zdrobirii necondiţionate a adversarului. Computerul nu are emoţii şi nici distrageri ale atenţiei. „Se concentrează“ maximal

(oh, vis de aur al atîtor generaţii de intelectuali!), activîndu-şi, fără ezitări, toate resursele pentru ducerea lui la bun sfîrşit. În plus, se înţelege, „mintea“ sa electronică deţine capacitatea de a prefigura, în puţine secunde, zeci de combinaţii virtuale şi abia apoi decide următoarea mutare. Totul devine astfel matematică pură. 

Bietul individ stă de aceea, în general, năucit în faţa tablei şi urmăreşte cum infatigabilul său inamic îşi construieşte o apărare de nebiruit, pregătind, totodată, meticulos, lovitura de graţie. A cîştiga fie şi o singură dată (nu de două ori!), în asemenea condiţii, pentru cineva care nu este „mare maestru internaţional“ la şah, reprezintă un fapt neverosimil. Cum am reuşit deci să-i iau inexpugnabilului laptop două partide din treizeci şi opt? O analiză atentă a situaţiei îmi confirmă vechea ipoteză că, în interacţiunea cu „cyborg-ul“, umanoidul se arată inferior pe aproape toate planurile, cu excepţia unuia:

. Să admitem, nimeni şi nimic din ce e prevăzut cu o formă oarecare de activitate cerebrală nu pare mai lipsit de fantezie ca un calculator. Pe cît se dovedeşte de inteligent în sofisticatele sale execuţii informatice, pe atît de neimaginativ apare un computer scos din rutina lui matematică. Nu pot să-mi uit bătrînul desktop, din anii ’90, care, atunci cînd editam numele teoreticianului Stephen Mailloux, se oprea din redactare, întrebîndu-mă inocent: „Aţi vrut să ziceţi cumva

?“

Odihnit fiind în două împrejurări, mi-am lăsat fantezia să zburde liber (şi azi îmi răsună în urechi îndemnul pe care mi-l făcea cîndva simpaticul profesor Colin Nicholson din Edinburgh: „Codrin,

your imagination and thou shalt be great!“), reuşind să mă ridic deasupra calculelor precise, milimetrice şi inexorabile făcute de domnul Acer.  Reacţia sa, în noul context (de jucător învins), a fost de-a dreptul inubliabilă (în ambele cazuri). Observînd că lucrurile se îndreaptă spre dezastru, în ciuda combinaţiilor lui fără eroare, laptop-ul a intrat în degringoladă. Brusc, a început să mute piesele cu greutate, „tîrîndu-le“, pur şi simplu, de-a lungul tablei timp de mai multe secunde. Îmi îngreuna şi mie mutările, nereacţionînd la primul click şi forţîndu-mă să-mi disipez atenţia (treceam ca atare, volens-nolens, de la tensiunea jocului la enervarea tehnică). Scotea sunete stranii (insesizabile anterior, în momentele cînd cîştiga el!), clipea din diverse led-uri şi bizîia graţios. În final, îmi scrie un Congratulations! mic pe ecran, după care scoate, mare, statistica din buzunar: 36 la 2! Adică „Sîc, tot eu îs ăl mai dăştept!“ 

m-am întrebat frecvent, în ultimul sfert de secol, dacă nu cumva şi noi – oamenii obişnuiţi din România – am experimentat, în raport cu politichia autohtonă, în pofida aşa-zisei noastre „forţe“ electorale (nu ne-am repetat mereu, pînă la obsesie, în acest interval, că deţinem puterea absolută, prin instrumentul numit „vot“, pentru a nu fi devenit, pînă la urmă, uşor suspecţi din punct de vedere psihologic?), un fel de confruntare inegală, asemănătoare jocului de şah cu un computer? Politica a fost întotdeauna mai puternică, şi-a schimbat părul în cîteva împrejurări, dar năravurile ba. De la o vreme însă, trebuie să admit, pe fondul ultimelor (surprinzătoare) „prezidenţiale“ şi al acţiunilor ferme ale DNA-ului, parcă led-urile politice au început să clipească mai des, iar balamalele gregarităţii să scîrţîie ceva mai lugubru. Pînă şi „marii bărbaţi de stat“ de odinioară, cu glasuri tunătoare şi frazeologii gnomice, lasă, mai nou, să le scape mici miorlăituri de derută. Românii se laudă, dintotdeauna, cu excesul lor de imaginaţie. Oare nu vor găsi ei, fie şi în ceasul al doisprezecelea, acel puseu fantezist care să le asigure cîştigarea cîtorva „partide“?  

Istoreme