El e Zlatan

Cînd îi vezi figura, îţi spui: „Mamă, ce golan trebuie să fie ăsta.“ Are faţă de băiat rău, de cartier, iar din ce spun cei care l-au cunoscut şi chiar el însuşi, de multe ori se comportă pe măsura înfăţişării. Dar este un fotbalist genial, probabil unul dintre primii trei de pe planetă, la ora actuală. Poate nu e la fel de eficient ca Messi, dar jocul lui e extrem de spectaculos. Deţine şi recordul de cel mai scump jucător din istorie, luîndu-se în considerare totalitatea sumelor plătite de echipe de-a lungul timpului pentru cumpărarea sa. Poate că „scumpetea“ asta are legătură şi cu o calitate specială pe care o are, aceea de a-şi face mulţi fani. Fenomenul a primit la un moment dat şi un nume: febra Zlatan. Sigur, acum are 34 de ani, e la apusul carierei, dar continuă să-i încînte pe spectatorii şi pe telespectatorii din toată lumea prin jocul său inimitabil, la PSG şi în Naţionala Suediei. 

Aşa cum fac azi marile vedete din sport, a scris o carte –

, bineînţeles, nu el singur, ci „împreună cu David Lagercrantz“, un autor specializat în scrierea de cărţi despre oameni excepţionali. A fost recent tradusă şi la noi, la Editura Publica, şi se citeşte pe nerăsuflate. Este povestea copilului provenit dintr-o familie săracă, emigrantă din fosta Iugoslavie în Suedia. A crescut într-un cartier „cu probleme“ din Malmö. Părinţii nu prea aveau timp să-l răsfeţe, iar mama obişnuia să-l bată cu o lingură de lemn, pînă cînd, uneori, aceasta se rupea. „La noi acasă“ – povesteşte el – „nu existau conversaţii civilizate, în stilul suedez, de genul: «Dragul meu, vrei să-mi dai şi mie untul, te rog?», ci mai degrabă: «Dă-ncoa laptele, boule!» Uşile se trînteau şi mama plîngea. Plîngea mult. O iubesc. A trebuit să muncească din greu toată viaţa.“ Într-o astfel de lume, Zlatan a învăţat să se descurce pe cont propriu, fără alinturi şi fără vreun sprijin. A te descurca putea să însemne şi ceva de genul următor: „Am primit o bicicletă BMX de la fratele meu cînd eram mic. I-am spus Fido Dido. Fido Dido era un personaj de desene animate, mic şi fioros, cu părul ciufulit. Mi se părea cea mai mişto chestie. Dar bicicleta mi-a fost furată din faţa piscinei din Rosengard. (...) Fido Dido dispăruse, iar eu eram complet distrus. După aceea, am început să ciordesc biciclete. Le spărgeam încuietorile. Ajunsesem expert. Pac, pac – şi bicicleta era a mea.“ 

La un moment dat, Zlatan a furat chiar şi bicicleta poştaşului. Dar în acea copilărie complicată a existat mereu fotbalul. A fost un fel de colac de salvare. Zlatan a învăţat să jongleze cu mingea, să dribleze, pentru a-şi cîştiga aprecierea tovarăşilor de joacă. A făcut treaba asta atît de bine, încît în cele din urmă, fotbalul său i-a adus aprecierea a milioane de fani. În cartierul său, orgoliul era esenţial. Şi, drept urmare, şi el s-a format ca un tip orgolios, temperamental, dar nu lipsit de corectitudine şi de onoare în relaţiile cu ceilalţi. 

Dar cartea nu e doar despre o copilărie aventuroasă, ci şi despre lumea mare a fotbalului. Acolo unde e plin de orgolii şi de temperamente năbădăioase. Cu unele personaje din această lume, Zlatan s-a înţeles foarte bine, cu altele a avut conflicte grozave. Pe Pep Guardiola pare că l-a urît din tot sufletul, în vreme ce pentru José Mourinho spune că „în principiu, aş fi fost gata să mor“. Într-un loc, Zlatan povesteşte şi despre Adrian Mutu, al nostru, cu care a fost coleg la Inter Milano: „Am împărţit adesea camera cu Adrian Mutu la hoteluri şi în cantonamente, şi nu prea pot spune că apucam să mă plictisesc. Adrian Mutu e român, dar venise în Italia la Inter Milano din 2000, deci ştia limba şi tot ce trebuia şi mi-a fost de mare ajutor. Dar tipul şi petrecea. Frate, ce mi-a povestit! Stăteam întins pe pat în camera de hotel şi rîdeam. Era o nebunie. Cînd fusese cumpărat de Chelsea, petrecuse constant. Dar sigur că asta nu putea să dureze. A fost prins cu cocaină în sînge, dat afară de la Chelsea, suspendat şi băgat într-un mare proces. Dar cînd am stat împreună, făcuse tratament şi era din nou liniştit şi curat, şi puteam să rîdem de toate nebuniile. Însă, înţelegeţi, eu nu prea aveam ce povesti pe partea asta.“ Reiese că în ciuda renumelui de băiat rău, Ibrahimovici ducea o viaţă mult mai sportivă şi mai serioasă decît Mutu. De altfel, asta s-a şi văzut în evoluţia complet diferită a carierelor celor doi.

Zlatan n-a fost niciodată loial unei anume echipe, a avut în primul rînd grijă de propria carieră de fotbalist, dar pentru toate echipele la care a jucat a făcut lucruri extraordinare. Pe tot parcursul carierei sale, a avut de înfruntat imaginea de „băiat rău“, pe care presa a speculat-o cît a putut. În mare parte, şi-a asumat această imagine şi a luptat să-şi demonstreze calităţile, trăgîndu-şi energia din chiar lupta împotriva celor care nu credeau în el. 

Spiritul său mereu agitat şi mereu în căutare de altceva seamănă, într-un fel, cu cel al tenismanului Andre Agassi. Sportul de mare performanţă poate canaliza o asemenea personalitate neliniştită într-o direcţie benefică. În loc să ajungă nişte indivizi cu mari probleme, astfel de oameni pot deveni mari vedete internaţionale. Partea „rea“ a personalităţii lor poate ajunge să fascineze milioane de oameni.