Despre naştere şi moarte

Îmi dau seama că rubrica pe care am deschis-o acum aproape un an alunecă tot mai mult spre psalmodierea, pe diverse tonuri, a aceluiaşi mesaj. Încerc să îl pun răspicat pe hîrtie, poate scap de el. 

În educaţie, ca şi în sănătate, nu este vorba despre bani, despre strategii, despre proceduri sau altele asemenea. Este vorba, întîi şi întîi, despre oameni. De aici începe şi aici se întoarce totul.

Sînt ignorant în materie de sănătate şi sper să ajung să mă pricep cît mai puţin. Dar nu e greu să intuiesc, ca oricine altul, că atunci cînd mai apare la televizor cîte o veste despre un bătrîn pierit pe drumurile dintre spitale sau un copil care-şi încheie viaţa încă din maternitate avalanşa de comentarii furioase împotriva „sistemului“ pierde pe dată frîiele unei analize raţionale. La fel se întîmplă şi cu incidentele şocante semnalate în şcolile româneşti. 

Sănătatea şi educaţia sînt ţintele predilecte ale victimizării autohtone. Nu că altele – productivitatea economică, prosperitatea, siguranţa etc. – ar sta mai bine. Nu ne prisosesc autostrăzile, nici locurile de muncă bine plătite, nici tihna certitudinilor. Sănătatea şi educaţia în România nu arată, ca nivel de dezvoltare,

decît celelalte domenii, ci sînt, ca peste tot,

. 

Avem fiecare de trecut prin două evenimente care ne găsesc complet singuri şi neputincioşi: naşterea şi moartea. Ce bine ar fi să putem întreba: „Nu vrea nimeni să moară în locul meu?“ Pot cel mult să merg la medic să-l rog: „Doctore, ajută-mă să mor un pic mai tîrziu. De restul mă ocup eu“. 

N-avem control asupra naşterilor? Ne stau la dispoziţie o puzderie de contraceptive pe de o parte, de metode de a înfrînge sterilitatea, pe de cealaltă parte. Planificarea venirii pe lume a copiilor a devenit practică curentă. Controlăm tot mai bine naşterile, mai puţin una singură: pe a mea. Pe a fiecăruia dintre noi. Nu ne e dat să spunem: „Are cineva de gînd să mă nască odată?“ 

Trăim într-o lume tot mai asistată. Mi se sparge o ţeavă la chiuvetă, chem un instalator. Mă cert cu vecinii pe o bucată de curte, sun un avocat. Mi-a ocupat cineva locul de parcare, chem poliţia. Am o nelinişte metafizică, mă duc la un preot. Mi se pare viaţa fără rost, apelez la un terapeut. Vreau un nas mai drept, mă adresez unui chirurg plastician. Diviziunea socială a muncii explodează în

şi, mai recent, într-o puzderie de site-uri ofertante de servicii. Delegăm altora porţiuni tot mai mari din vieţile noastre.  Putem şi să n-o facem. În fond, e libera noastră alegere. Dar putem? 

Naşterea şi moartea nu pot fi, încă, delegate. Aici sîntem cel mult asistaţi: de educaţie şi medicină. 

Educaţia este, simplu spus, o a doua naştere. Un botez îndelung şi întortocheat, oficiat de părinţi, de prieteni, de gaşca de cartier, de cărţi, ziare, ecranul TV şi marele ecran, de monitorul computerului, de iubit sau iubită, de poliţaiul din intersecţie, de starea vremii, de doctorul de familie, de rafturile din magazin, de visele pe care reuşim să ni le amintim în zori şi de cele care rămîn îngropate în uitare. Şi, mai important decît orice, e un botez la care oficiem, pe măsură ce înaintează, noi înşine, cei ce sîntem ajutaţi, apoi îndemnaţi, apoi ne pregătim să ne facem oameni. 

Am auzit de un studiu din care ar fi reieşit că din tot acest amalgam, educaţia formală, cea obţinută cu ajutorul instituţiilor specializate, creşă, grădiniţă, şcoală ş.cl., contribuie cam cu 10 procente. O veste alarmantă pentru un educator de profesie. Bătălia pentru o amărîtă de zecime poate părea derizorie. Însă tocmai această neputinţă dă o imensă greutate umilului sprijin pe care şcoala îl poate oferi celor care încearcă, celor care vor să se nască. 

M-am împrietenit în armată cu un personaj excentric, deştept foc şi foarte emoţional. După încheierea stagiului ne-am dus fiecare la facultatea lui. N-am mai păstrat legătura unul cu altul. Am auzit că ar fi ieşit şef de promoţie sau pe-acolo. Apoi ne-am împrăştiat la slujbe care-ncotro, prin toate ungherele ţării, potrivit repartiţiei. După nişte ani ne-am revăzut întîmplător în Bucureşti. Era la o şcoală ajutătoare, de logopedie. Am făcut ochii mari. Voluntariase, şi nu-i părea rău. „Ştii“ – mi-a spus – „am fost mai înainte la o şcoală «normală» şi m-am bucurat şi eu să simt că fac mintea unor copii să se mişte. Dar mai era şi Dumnezeu la mijloc, cu ADN cu tot, şi părinţii şi toate cele. Aici te chinui jumătate de an să faci un copil să pronunţe un «a» şi cînd se întîmplă, te c… pe tine de bucurie. Că fără tine n-ar fi reuşit niciodată.“ 

Prietenul meu din armată e acum profesor la un colegiu de vîrf din Capitală. Din cîte am auzit, la fel de excentric şi foarte îndrăgit de elevi.  

Liviu Papadima este profesor de literatură română la Facultatea de Litere, prorector la Universitatea Bucureşti; coautor al manualelor de limba şi literatura română pentru liceu, apărute la Humanitas Educaţional. A coordonat mai multe volume apărute la Editura Arthur.