Cum cad meşterii prin tavan

Ştiţi că peste tot se recomandă izolarea termică a locuinţelor. Există şi directive europene care se referă la asta. Se pare că, în general, locuinţele din România stau foarte prost la acest capitol, iar lucrurile nu se vor îmbunătăţi foarte uşor şi nu fără sacrificii, după cum a descoperit Georgescu. Amicul ăsta al meu păţeşte mereu cîte ceva tare, legat de casă. De curînd, a descoperit o problemă care părea destul de banală şi uşor de rezolvat. Podul casei sale e din lemn şi nelocuibil, nici nu poate sta în picioare acolo, acoperişul e prea jos. El, cică, după ce a luat casa, multă vreme nici nu s-a urcat în pod. Dar, la un moment dat, ajungînd şi pe acolo, a observat că sub structura de rezistenţă a planşeului, adică sub bîrnele de lemn care traversează baza podului, tavanul propriu-zis al locuinţei sale era din simple plăci de rigips, adică dintr-un carton gipsat, de un centimetru grosime, fără nici o izolaţie. Fostul proprietar, cel care construise casa, nu apucase să mai şi izoleze tavanul. Sînt multe case care au problema asta. Atunci a înţeles Georgescu de ce e aşa de frig iarna în casă şi de ce l-a costat aşa de mult încălzirea. Aerul cald se ducea în mod natural în sus, iar acolo nu era altă barieră care să ţină căldura, decît plăcile acelea subţiri de rigips. Practic, punînd mai multe lemne pe foc, Georgescu nu făcea decît să încălzească podul, ceea ce nu era de folos nimănui. Îşi explica acum însă de ce se topea aşa de repede zăpada de pe acoperiş. 

Bineînţeles, s-a gîndit că e musai să izoleze tavanul. Pe la toate depozitele de materiale de construcţii există nişte role sau nişte pachete de vată minerală. Nu trebuie decît cumpărat un asemenea material şi pus, ca o plapumă, peste plăcile de rigips. Georgescu s-a interesat şi a aflat că în lume se recomandă ca acea vată minerală să fie de minimum 15 centimetri grosime. Altfel, nu e eficientă. Ba, prin unele locuri se pune chiar vată minerală de 30 de centimetri. A aflat şi că vata bazaltică e mai bună decît cea de sticlă. S-a dus la un depozit, să comande aşa ceva. Aici au început însă să apară surprizele. Vată de 15 centimetri grosime nu se găseşte în România. De ce? Nu se aduce aşa ceva – i-au spus vînzătorii, oferindu-i în schimb soluţia să pună două rînduri, unul peste altul, primul de 5 şi al doilea de 10, adică tot 15 centimetri în total. Dar munca de izolare era şi ea dublă. A întrebat peste tot şi i s-a spus că vată de 15 centimetri există în străinătate, dar nu se aduce decît la comenzi mari şi nu doar cîteva pachete, cît e nevoie la o casă obişnuită. Georgescu a realizat în acel moment că problema e mult mai profundă. Deşi peste tot se recomandă izolarea tavanelor cu vată de 15 centimetri, la noi asemenea vată minerală nu se aduce şi nici nu se comandă. Asta nu înseamnă că proprietarii de case de la noi ar fi mai proşti decît cei din Occident, ci că firmele noastre de construcţii, cele care fac comenzi mari şi contează şi pe piaţa materialelor, nu au nici o apăsare legată de calitate. Doar profitul contează. Probabil, şi-a spus Georgescu, marii dezvoltatori imobiliari construiesc pe bandă rulantă case cu izolaţii minime, mizînd şi pe faptul că eventualii cumpărători nu se vor prinde sau nu vor refuza oferta doar pentru că vata de pe tavan este de doar 5 centimetri grosime. La rîndul lor, transportatorii şi cei care depozitează materiale se bucură că n-au de-a face cu volume prea mari. Le este mai ieftin şi mai uşor să manipuleze lucruri mai subţiri. Economia lor duce însă la costuri în plus la întreţinere pentru ocupanţii locuinţelor astfel construite. Iar povestea cu vata minerală, s-a gîndit Georgescu, e doar un exemplu, doar vîrful aisbergului. Cîte alte materiale de construcţii, sub standardele normale, nu or fi pe piaţă? „Un fel de monopol al ştifturilor“, cum i-a zis el. 

În cele din urmă, vrînd-nevrînd, s-a hotărît să cumpere două rînduri de vată minerală subţire, pentru ca unindu-le să facă una groasă, să simtă la iarnă diferenţa de confort şi de bani. Dar, ca să pună vata, trebuia întîi să mute firele electrice care treceau de-a valma prin pod. În acest scop, a chemat un electrician. Un băiat bun, priceput şi muncitor, recomandat de un prieten. Georgescu l-a lăsat să lucreze în pod sub supravegherea soţiei, şi a plecat la serviciu. Pe drum însă, a primit un SMS cu un conţinut devastator: „A căzut prin tavan electricianul.“

Pe scurt, în timp ce-şi făcea de lucru prin grădină, Georgeasca a auzit un zgomot puternic în casă. Cînd a intrat în hol, într-un nor mare de praf, a dat cu ochii de electricianul pe care-l ştia în pod. Deasupra, în rigipsul din tavan era o gaură exact cît el de mare. Omul povestea cum se împiedicase de un fir şi, dezechilibrat, călcase printre bîrnele de lemn, direct pe rigips. Într-o fracţiune de secundă, se trezise direct în hol. Noroc că, printr-o minune, nu păţise nimic. Dincolo de hohotele reprimate de rîs, întîmplarea l-a făcut pe Georgescu să deschidă ochii asupra unui alt întreg domeniu, încă extrem de neclar în România, acela al asigurărilor. Cum se asigură, adică, meşterii care mai cad şi prin tavan, cum se asigură proprietarii împotriva pagubelor cauzate de asemenea accidente, şi aşa mai departe. A tras concluzia că în România totul e complicat şi că, aşa cum spuneam, o simplă izolare termică poate cere, uneori, adevărate sacrificii.