Măsuri pentru promovarea cărţii
– la ce foloseşte Ministerul Culturii –
N-am să înţeleg probabil niciodată cum se face că, la noi, dezbaterile esenţiale trec aproape mereu în penumbră, în vreme ce faptul mărunt, ridicolul, cancanul trec în prim-plan. Aşa s-a întîmplat şi săptămîna trecută, atunci cînd o bîlbă nefericită a ministrului Culturii a devenit ştire de importanţă naţională, iar conţinutul declaraţiei, fondul, a trecut aproape neobservat. De ziua internaţională a cărţii, ministrul Ionuţ Vulpescu a anunţat reducerea TVA la carte, de la 9% la 5%, măsură menită să încurajeze acest sector al economiei culturale puternic afectat de criză. E o măsură economică pe care industria editorială şi-a dorit-o, după cum a rezultat din (pseudo)dezbaterea pe marginea proiectului de lege cu privire la timbrul cultural. Ce efecte aşteaptă cel care a iniţiat demersul de la această reducere a TVA pentru carte? Ministrul însuşi susţine că vrea să încurajeze consumul: reducînd preţurile, cărţile vor deveni mai accesibile pentru un segment mult mai larg al populaţiei. Are dreptate, însă doar parţial. Ieftinirea cărţilor, dacă se va produce, va fi, oricum, nesemnificativă: s-a văzut, nici reducerea TVA la produsele alimentare nu a condus automat la ieftinire, căci retailer-ii au scumpit produsele cu puţin timp înainte de aplicarea măsurii. Principalii cîştigători sînt deci vînzătorii, nu cumpărătorii. Probabil cam acelaşi lucru se va întîmpla şi la anul, cînd va scădea TVA la carte. Oricum, nu neapărat preţul constituie un impediment pentru cititori, cît accesul real la produs. Există oraşe chiar şi de talie medie care nu au librării sau unde în magazinele pe care scrie „librărie“ se vînd, de fapt, doar obiecte de papetărie. Pentru a încuraja consumul de carte ar fi nevoie, mai degrabă, de o extindere a reţelelor de difuzare, subvenţionînd, în zonele defavorizate, deschiderea unor librării de calitate, formarea librarilor şi/sau felurite evenimente de promovare a lecturii. Acest tip de intervenţie ar fi indispensabilă pentru revitalizare lecturii. Astfel de programe există în Franţa – o ţară care altminteri nu duce lipsă de librării. Doar că acolo statul încearcă să sprijine diversitatea ofertei de carte ca o măsură de a compensa dezvoltarea marilor lanţuri de edituri şi librării, care-şi calibrează oferta în funcţie de cerere.
În fine, o altă măsură utilă, existentă deja în anumite ţări occidentale, ar fi sprijinirea directă a consumului de carte prin oferirea unor „bonuri de lectură“ subvenţionate de stat: cecuri cu valoare fixă, distribuite elevilor şi/sau profesorilor, pe baza cărora se pot achiziţiona doar cărţi.
Acelaşi Ionuţ Vulpescu a anunţat recent şi un program de subvenţii destinat presei culturale. Încă o dată, se pune accentul pe sprijin pentru producţie – de parcă acolo ar fi neajunsul, şi nu în difuzarea acestor reviste. Există zeci de asemenea publicaţii, menţinute, prin subvenţii, într-un soi de comă indusă: li se oferă doar mijloacele minimale, doar cît să se menţină în viaţă, cît să plătească nişte salarii mici şi cheltuielile cu tiparul, niciodată suficient cît să se poată dezvolta. Asemenea reviste, de importanţă cel mult locală, pe care le urmăresc, cu interes, ori de cîte ori am ocazia, par cu totul depăşite de vreme: au o relevanţă minimă chiar şi pentru publicul consumator de cultură, arată ponosit, se distribuie prin colţuri obscure de librărie şi rămîn, în mare parte, necitite. Le-ar salva poate un facelift, adică o machetă cît de cît adaptată secolului XXI, nişte articole mai vioaie, adică altceva decît recenzii şi interviuri cu poeţii locali, geniali şi neînţeleşi, şi, mai ales, un spirit proactiv al redactorilor, adică exact opusul localismului şi al provincialismului. Pot subvenţiile oferite de minister să acopere acest deficit? Ar putea, însă doar dacă aceste finanţări sînt direcţionate ţintit pentru dezvoltarea „produsului“ editorial. Dar şi în acest caz, mult mai utilă decît subvenţionarea producţiei ar fi finanţarea unor unor programe care să încurajeze consumul. De pildă, decontarea abonamentelor achiziţionate de şcoli, de instituţii ale statului sau de diverse categorii defavorizate; sau finanţarea directă a unor evenimente (de pildă, întîlniri publice ale redactorilor cu cititorii, pe diverse teme); sau mici campanii de marketing în licee, biblioteci, instituţii culturale. Dar asta presupune coordonare între mai multe ministere şi autorităţi locale, iar genul ăsta de comunicare interinstituţională pune probleme chiar şi cînd în joc sînt mize mult mai mari.
Foto: Onderwijsgek
