Am văzut, acum trei săptămîni, barbari la Scala

Am citit cu interes dosarul numărului trecut al Dilemei vechi şi nu mă pot opri să spun că am şi eu povestea mea cu barbari. Recentă. Pe 1 mai, la Milano, s-a deschis Expoziţia Mondială. Este a 55-a ediţie a acestui gen de manifestare – prima avînd loc în 1851, la Londra. La Milano, Expoziţia rămîne deschisă pînă la finele lui octombrie. Participă 145 de ţări (inclusiv România), care şi-au instalat pavilioanele naţionale într-un perimetru de 200 de hectare. În seara aceleiaşi zile, la Teatro alla Scala, avea loc premiera unei noi producţii a operei Turandot de Puccini. Premiera a avut loc într-o atmosferă incendiară la propriu.

În centrul oraşului, inclusiv pe via Santa Margherita şi în Piazza della Scala, de pe la prînz, au început bătălii urbane în toată regula între carabinieri şi grupuri consistente de tineri mascaţi care manifestau violent împotriva Expoziţiei. În Italia, grupurile zise „antiglobalizare“, „anarhiste“ şi „anticapitaliste“ sînt numeroase şi iuţi la mînie. Înţeleg logica lor de acţiune – de cîte ori se organizează ceva internaţional, ei cred că e cazul să iasă la caft cu jandarmii naţionali ca să împiedice capitalismul multinaţional. Aş fi putut înţelege şi mai bine protestul dacă era vorba despre instalarea unei baze militare cu rachete nucleare, despre deschiderea unei exploatări de gaze sau despre inaugurarea unei centrale nucleare. Dar Expoziţia Mondială? Pentru Dumnezeu, Expoziţia este unul dintre cele mai nevinovate evenimente cu putinţă. Acolo, ţările lumii etalează, în formă obiectuală, mîndriile lor naţionale, se cîntă muzici locale, se dansează băştinaş, se mănîncă specific. Nu în ultimul rînd, la Expoziţia Mondială se execută ritualul frăţiei între popoare. La Expoziţie vezi cum se fotografiază zîmbind cîte un grup compus din evrei, budişti, africani zulu, ţărani bavarezi şi mongoli, toţi în costume tradiţionale. Expoziţia Mondială mărturiseşte un puternic spirit antiglobalist, căci fiecare ţară expune cu onoare şi efort propriu exact ceea ce are ea specific, naţional, nealterat de contactul cu piaţa mondială. Unde mai pui că, în acest an, Expoziţia Mondială are ca temă hrana bio sau eco sau cum i-o mai zice („Feeding the planet, energy for life“) – ce altă temă mai simpatică stîngii ai putea găsi? Şi totuşi, cîteva sute de tineri nervoşi, în numele dreptăţii şi al egalităţii, voiau să se închidă Expoziţia şi, pentru că nu se închidea, au ieşit la bătaie cu jandarmii. De fapt, am impresia că asta conta mai mult decît coerenţa (ideo)logică a unei manifestaţii antiglobaliste împotriva unui eveniment antiglobalist. Sîngele aprig al puştilor cere acţiune înainte de orice. Adrenalina învinge! Iar 1 mai e zi obligatorie de manifestaţie.

Cum ziceam, confruntările de stradă au fost serioase: magazine distruse, vitrine spulberate, bănci ruşinate, graffiti cu vorbe grele scrise din viteza rolelor pe ziduri, maşini incendiate. Cum circulaţia pe marile artere din centrul oraşului era suspendată, spectatorii premierei nu au putut ajunge la teatru decît pe jos, arătînd biletul carabinierilor îmbrăcaţi ca de asalt la un baraj al forţelor de ordine de pe via Manzoni. Imaginea doamnelor îmbrăcate în rochii lungi şi mantouri cu gulere de blană, la braţul domnilor îmbrăcaţi în smokinguri, trecînd de gardul de fier manipulat de mascaţi cît casa şi păşind, apoi, printre bolovanii, molozul şi mizeria rămasă pe via Manzoni după ce protestatarii fuseseră împinşi spre Dom, trecînd mai apoi, aproape în şir indian, de scheletul carbonizat al unui automobil şi de o baricadă de tomberoane distruse, pentru a ajunge la Scala şi a vedea o premieră mi s-a părut demnă de o fotografie pentru un Pulitzer. O imagine care mă urmăreşte şi acum, provocînd, de fapt, rîndurile acestea.

Primul gînd stîrnit de barbarii milanezi pe 1 mai se leagă de persistenţa genului operatic în lumea de astăzi. Nimic, dar absolut nimic din ceea ce este societatea noastră acum nu mai justifică opera. E scumpă, snoabă, presupune convenţii multe şi greu de acceptat într-o vreme a eficienţei, productivităţii, realismului şi pasiunii pentru „autentic“. E elitistă, or lumea e din ce în ce mai socială. Are un repertoriu limitat (în proporţie de 80%, ceea ce se cîntă s-a scris în intervalul de o sută şi ceva de ani scurşi între Mozart şi Puccini), or, lumea vrea doar noutăţi. Presupune studiu îndelungat, or, modernitatea ne dovedeşte că poţi să te faci cîntăreţ de succes, artist cum s-ar zice, şi fără studii. Smiley e mare fără să ştie neapărat ce diferenţă e între Wagner şi Verdi. Unde mai pui că opera însăşi nu mai are, azi, cîntăreţi ca aceia de altădată. Şi totuşi, opera rezistă. Tinerii furioşi de pe străzile Milanului, aceşti barbari care, altfel, se pierd printre noi, dar de fiecare 1 mai sau de fiecare summit internaţional mai serios îşi pun fulare pe faţă şi ies să devasteze cîteva străzi în numele a ceva greu de precizat, dar puternic simţit, exprimă opusul absolut al spiritului operei.

Al doilea gînd mă duce spre chiar spre opera Turandot, spre semnificaţia ei mai largă. Dar, despre asta, săptămîna viitoare.

Sever Voinescu este avocat şi publicist.