Otrava „intelectualii lui Băsescu“

Cunoaşteţi, desigur, expresia. Toată lumea o ştie. Lista celor plasaţi de nu se ştie cine sub această denominaţie este, şi ea, destul de cunoscută. Unul dintre primii aşezaţi mereu pe ea, H.-R. Patapievici, spunea într-o emisiune TV recentă că respinge categoric această etichetă, pentru că ea nu este o categorie, ci un stigmat. Avea dreptate doar pe jumătate. A fi „intelectualul lui Băsescu“ este, pentru propaganda anti-Băsescu, denumirea unei ruşini care se cere a fi răscumpărată, uneori, cu dispariţia fizică sau, în orice caz, cu dispariţia din spaţiul public plus ceva puşcărie, dacă se poate. Cum zicea dl Patapievici, un stigmat. În timp, însă, expresia „intelectualii lui Băsescu“ a devenit larg împărtăşită pentru că intenţia propagandei care a introdus-o a fost, în parte, dejucată de un anume instinct public. Cum Băsescu are nu doar detractori, ci şi admiratori (nu discut acum proporţiile – cum se ştie, acestea au variat mult în ani şi vor mai varia în continuare), nu au fost deloc puţini cei care au dat expresiei „intelectualii lui Băsescu“ o conotaţie pozitivă. E vorba despre cei care, în general, sînt denumiţi „băsişti“. Şocul „anti-băsiştilor“ a fost să constate că „băsiştii“ au primit eticheta, şi-au asumat-o şi au rămas fideli ei. Ceea ce trebuia să fie, scuzaţi expresia, rahat aruncat pe hainele unuia ce ţine cu Băsescu a devenit un fel de

bun de pus la rever de către cei care împărtăşesc o anumită opţiune. Nu e deloc prima oară cînd se întîmplă aşa ceva – fenomene similare găsim în toate timpurile şi în toate locurile. Este unul dintre felurile cele mai demne în care categorii de oameni primesc ura semenilor. Aşa se face şi că expresia „intelectualii lui Băsescu“ nu presupune, pentru admiratorii fostului preşedinte, nimic rău. Dimpotrivă. În plus, forţa vituperantă a etichetei a mai fost îndulcită şi de altceva. Pentru majoritatea oamenilor care citesc în această ţară şi care au credinţe politice mai mult sau mai puţin ferme, dar nu sînt gata să extermine în numele lor, numele de pe lista „intelectualilor lui Băsescu“ sînt atît de prestigioase, încît au reconotat eticheta. Cititorii din România continuă să citească masiv cărţile „intelectualilor lui Băsescu“, chiar dacă au o părere bună sau rea sau amestecată despre Băsescu. Ba chiar aş spune că suma cărţilor produse şi vîndute de autorii de pe lista de „intelectuali ai lui Băsescu“ este cu mult mai mare decît a autorilor de pe oricare altă listă, fie ea anti-băsistă ori cum vreţi dumneavoastră. Dacă propaganda anti-Băsescu spera să scoată de pe piaţa liberă a ideilor şi publicaţiilor nişte oameni ştanţîndu-i drept „intelectualii lui Băsescu“, atunci trebuie să admitem că a eşuat. Dar a eşuat doar pe jumătate. 

Inventarea şi manevrarea obsesivă a sintagmei „intelectualii lui Băsescu“ a reprezentat o agresiune a propagandei asupra culturii. În general, agresiunea politicii asupra culturii se realizează prin propagandă. Injectarea acestui concept în venele culturii noastre a fost, de fapt, injectarea unei doze consistente de ură. Cultura română mai experimentase dezbinări, mai ales după 1990, dar nici una nu a fost atît de adversă precum cea produsă în consecinţa utilizării noţiunii „intelectualii lui Băsescu“. Scopul propagandiştilor – acela de a elimina de pe scena publică, prin utilizarea criteriului „băsismului“, pe cei care nu credeau că viitorul României presupune ruperea de comunism, occidentalizare politică, stat de drept, anticorupţie, libertate – a fost pe jumătate atins. Chiar dacă autorii de pe lista „intelectualilor băsişti“ există în continuare, ba chiar au succes, totuşi scopul intermediar al propagandei s-a realizat: separarea. Clivajul este făcut. Taberele sînt despărţite, se detestă şi nu există nici o cale de împăcare într-un viitor previzibil. 

În privinţa produsului de propagandă „intelectualii lui Băsescu“, aş mai adăuga două lucruri. Primul este permisivitatea spaţiului cultural pentru mesaje propagandistice joase, livrate de oameni de mîna a treia. Este, totuşi, de necrezut că intelectuali prestigioşi ai acestei ţări, mari artişti, creatori de cultură în cel mai nobil sens al cuvîntului se lasă impregnaţi de retorica unor Gâdea şi Ciuvică. În general, fenomenul acesta, în care cei mai deştepţi, cei cu carte, cei care ştiu mai mult se iau după cei mai proşti, mai inculţi, mai ignoranţi este cu totul misterios. El se produce în toată splendoarea lui în povestea „intelectualii lui Băsescu“. 

Pe alt plan, cineva îmi spune că, totuşi, expresia „intelectualii lui Băsescu“ nu este o creaţie originală a propagandei anti-Băsescu. Înainte cu mulţi ani fuseseră „intelectualii lui Iliescu“. E adevărat, îmi amintesc bine, mi-i amintesc bine. Unii dintre ei sînt cei mai frenetici promotori ai stigmatului „intelectualii lui Băsescu“ de azi. Observ, însă, o mare diferenţă. Anti-iliescienii puseseră eticheta „intelectualii lui Iliescu“ pe cîţiva intelectuali fără îndoială importanţi, dar amintiţi-vă, totuşi, limbajul. România fierbea mai ceva ca acum, dar nu am auzit pe un anti-iliescian să fie atît de violent la adresa unui „intelectual al lui Iliescu“. Niciodată un anti-iliescian nu a făcut cu un iliescian ceea ce, de pildă, a făcut Gâdea cu Andrei Pleşu într-o seară, la televizor. Oricît de tare fierbea strada, polemicile între intelectualii din tabere diferite erau cu mult mai civilizate în anii 1990. Acum, chiar dacă strada e liniştită, căci românii s-au mai deprins cu democraţia şi cu diversitatea de opţiuni, intelectualii celor două tabere se detestă cu putere. Strada din 1990 s-a mutat în mica şi precara republică a literelor româneşti cu tot arsenalul ei de fumigene, scutieri, cocktailuri Molotov, pietre, bîte, baricade. 

Pulsiunea de ură care a rupt, cred, pentru totdeauna posibilitatea respectului între cei aflaţi de-o parte şi cei aflaţi de cealaltă parte în raport cu „intelectualii lui Băsescu“ a venit din politică, prin propaganda primită, iar purtătorii ei, poate involuntari, au fost exact aceia care au savurat şi folosit ca pe o măciucă această formulă.  

Sever Voinescu este avocat şi publicist.