Ziua Recunoştinţei

Mătuşa şi unchiul meu şi-au petrecut recent o vacanţă în Cuba. Precizez faptul că rudele în cauză deţin frumosul statut de vechi „transfugi“ ai sistemului ceauşist. Au „tăiat-o scurt“ (cum se zicea pe atunci), în 1985, iar astăzi sînt doi pensionari canadieni fericiţi, care îşi fac, iată, sejururile prin ţări exotice. Într-o convorbire telefonică, mi-au spus că descinderea în castrism a reprezentat pentru ei o întoarcere în timp. Mult trîmbiţata „revoluţie“ a lui Raul Castro (fratele vestitului dictator) a avut loc mai mult pe hîrtie. Se pare că interviul luat lui Fidel (prin sanatoriile unde se trata acum cîţiva ani) şi-a făcut efectul. El Lider Maximo s-a răstit, în pijama, la „popor“, avertizîndu-l să nu ceară „prea mult capitalism“, pentru a nu ajunge cumva „ca românii“. Ei bine, da, cubanezii nu prea au parte de capitalism astăzi şi nu au ajuns (nici măcar) ca românii. În plus, zilele trecute, l-am văzut şi pe preşedintele Franţei vizitînd, plin de entuziasm, „paradisul“ din Havana. Cele două momente cumulate au avut asupra mea efecte mnemotehnice.

Mi-am amintit prin urmare că mai impresionat ca niciodată de tragedia acestei ţări sud-americane, extenuate de regimul comunist, am fost într-o după-amiază de noiembrie arizonian, din anul 1993, cînd întîmplarea m-a adus în preajma unor cubanezi refugiaţi, de decenii întregi, în Statele Unite. Era Thanksgiving Day (Ziua Recunoştinţei) şi fusesem invitat, împreună cu soţia, de către un coleg de la Catedra de Engleză a Universităţii, la tradiţionalul curcan american. Gazda avea (atunci aveam să aflu), de vreo patruzeci şi ceva de ani, o soţie cubaneză – evadată în State, împreună cu toată familia sa (părinţi, fraţi, unchi ş.a.m.d.), încă de la instaurarea regimului castrist. Refugierea lor in corpore fusese o chestiune de supravieţuire. Familia în cauză aparţinea aristocraţiei cubaneze, avînd reprezentanţi în toate guvernele ostile comunismului. Plecaseră în grabă, lăsînd în urmă averi colosale, rechiziţionate, desigur, de noile autorităţi ale statului. Copiii au crescut şi s-au maturizat în SUA, devenind, treptat, americani autentici. Bătrînii totuşi s-au simţit dislocaţi, trăindu-şi exilul – deşi cu demnitate – ca pe un veritabil supliciu.

La masa amintită, de Thanksgiving, a venit şi ultima supravieţuitoare a acestei „caste“ a venerabililor, Doamna Oneira, soacra profesorului. Apariţia ei în living m-a intimidat de la bun început. Foarte bătrînă, sprijinită, pe de o parte, de un superb baston de fildeş (cel puţin aşa părea), pe de cealaltă, de fiica ei, Oneira aducea cu o regină din vremuri imemoriale, a cărei simplă intrare în sala tronului produce un irepresibil fior de respect. În ciuda faptului că petrecuse decenii întregi în America, ea vorbea puţin şi cu dificultate engleza, preferînd să ni se adreseze în spaniolă. Era îmbrăcată impecabil (îi puteai distinge chiar şi frumuseţea tinereţii în fizionomia resemnată a senectuţii) şi fusese aşezată în capul mesei. A devenit atentă, auzind că sîntem români. Ne-a spus că tocmai vizionase un film românesc – The Oak Tree (Stejarul în engleză, de fapt Balanţa în original, pelicula cu Maia Morgenstern, de la începutul anilor ’90, făcută după celebrul roman al lui Ion Băieşu!) – care îi plăcuse foarte mult. Apreciase, de asemenea, enorm spiritul de sacrificiu al poporului român pe parcursul Revoluţiei din 1989 – pe care o considera „un episod internaţional crucial“, ce marcase în plan moral, fără drept de apel, „sfîrşitul comunismului mondial“. Apoi, cumva obosită de efortul discursului, şi-a sprijinit bărbia în baston, închizînd ochii.

Profesorul şi soţia lui au simţit nevoia să intervină, zicîndu-ne cîte ceva din drama familiei Oneirei. Făcuseră, în America, în pofida educaţiei şi statutului lor în societatea cubaneză, munci insalubre, pentru a-şi întreţine copiii la şcoală. Dormiseră, după refugiu, prin parcuri şi mîncaseră fructe sălbatice din copaci (mi-am amintit brusc de prinţul din Scrinul negru al lui Călinescu, care, după instaurarea bolşevismului, locuieşte într-o baracă şi îşi umflă disperat burta cu apă, pentru a acoperi senzaţia de foame). Fuseseră huliţi şi renegaţi în ţara de origine – în discursurile propagandistice – şi mai degrabă neacceptaţi (cultural, mentalist) – în ţara de adopţie. Trăiseră o tragedie identitară, de natură schizoidă. Oneira rămăsese singura în viaţă, din „prima generaţie“ aşa-zicînd, şi, probabil, o sursă a longevităţii ei fusese tocmai ura pentru comunism şi castrism – pe care spera să le vadă abolite înainte de moarte. La auzul lexemului „castrism“, bătrîna tresări din aţipirea sa subită şi, lăsînd la o parte condiţia aristocratică, exclamă clar şi tăios (spre jena soţilor gazde – îmbujoraţi neaşteptat): „Moco de caca!“ „Fantoma lui Fidel o bîntuie pretutindeni“, încercă profesorul o scuză, zîmbind stingher. „Maleton, pedo, capullo, pajero!“, ţipă bătrîna furibund, iar fiica ei, roşie ca focul, spuse intrigată: „Mamà! Madre!“

Au urmat cîteva secunde de linişte penibilă, după care, sub inspiraţie divină, mi-a venit în gură, salvator, fraza: „Fidel, like Ceauşescu, is just a jerk-off!“ Bătrîna a rîs din toată inima, iar cei doi soţi au răsuflat uşuraţi, aducînd curcanul pe masă… Mama Oneira nu mai trăieşte de mult timp. Nu-mi dau seama dacă „schimbările“ aparente din Cuba ar fi mişcat-o sau nu. Ştiu însă sigur că noului şi marelui „revoluţionar“ Raul nu i-ar fi adresat, dispreţuitor şi irevocabil, decît trei cuvinte: „Moco de caca!“

Codrin Liviu Cuţitaru este prof. dr. la Facultatea de Litere a Universităţii din Iaşi (Catedra de Engleză). Cea mai recentă carte publicată: Istoreme, Editura Institutul European, 2009.