Spre o altă Polonie

Merită să remarcăm acest lucru: dintre toate statele din Europa Centrală şi de Est, Polonia contează cel mai mult atunci cînd este vorba despre relevanţa europeană a alegerilor interne. Şi nu doar pentru că vorbim despre ţara cea mai mare din regiune – şi, în consecinţă, cu puterea cea mai mare de vot în Consiliu şi cu o reprezentare pe măsură în Parlamentul European. Dar Polonia a fost cu adevărat, în ultimii ani, o ţară de succes în plan european, sub guvernarea liberală care a debutat în 2007. A traversat criza nu doar fără pagube majore, dar a înregistrat chiar chiar şi creştere economică, pe cînd eurozona şi întreaga Europă se zbăteau în recesiune. A devenit un model în folosirea fondurilor europene – acestea au fost unul dintre motoarele principale ale creşterii din perioada de criză. De asemenea, a devenit un reper în dezbaterea europeană. Polonia şi-a asumat un rol major în acest domeniu, într-o perioadă marcată de incertitudini şi de afirmarea curentelor antieuropene şi extremiste.

În tot acest timp, Polonia şi-a afirmat clar opţiunea pentru o Europă unită şi cu instituţii puternice, ştiind că numai construcţia europeană îi poate oferi adevăratele garanţii de securitate. Polonia nu uită – nu avea cum să uite – lecţiile amare ale Europei Naţiunilor, în care, de fapt, puterile mari ajunseseră să traseze graniţele pe seama celor mai mici. Iar aici şi experienţa istorică românească este extrem de tristă. Polonia a propus Europei în toţi aceşti ani nu doar atitudini, ci şi personalităţi politice de primă mărime. Jerzy Buzek a fost preşedinte al Parlamentului European şi deţine acum o importantă poziţie de preşedinte al Conferinţei preşedinţilor de comisie. Donald Tusk, fostul prim-ministru, este acum preşedinte al Consiliului European. Să nu-l uităm pe briliantul şef al diplomaţiei Radoslaw Sikorski, acum Mareşal (preşedinte) al Seimului de la Varşovia. Sau pe fosta comisară pentru Politică Regională şi apoi preşedintă a comisiei de resort din Parlamentul European, Danuta Hubner. Alături de ei, o pleiadă de politicieni, diplomaţi şi funcţionari bine pregătiţi în afacerile europene, implantaţi în structurile de la Bruxelles graţie unui admirabil efort de solidaritate naţională, ce nu a ţinut cont de orientările politice.

În aceste condiţii, victoria în alegeri a preşedintelui în funcţie, Bronislaw Komorowski, părea aproape sigură. Ochii europenilor s-au îndreptat cu mai multă atenţie către Polonia de-abia după anunţarea rezultatelor din primul tur. În care, surpriză, candidatul conservator Andrjez Duda (34,8%) se plasa pe primul loc, iar Komorowski (32,2%) pe al doilea. Şi surprizele nu se opreau aici. Pe locul trei, cu peste 20%, a venit starul rock Pawel Kukiz, promotor al unei platforme radicale. Kukiz s-a adresat în special tinerilor, atacînd întregul sistem de partide din Polonia.

Votanţii lui Kukiz s-au dovedit esenţiali în victoria din turul al doilea a candidatului conservator, al cărui discurs s-a bazat la rîndu-i pe atacarea principiilor liberale care au guvernat Polonia ultimilor ani. Duda a promis că va desfiinţa contractele de muncă temporare şi fără garanţiile oferite de Codul Muncii (aşa-numitele contracte-pubelă). De asemenea, s-a pronunţat pentru creşterea prezenţei capitalului bancar autohton, în detrimentul celui străin. O atitudine politic profitabilă, într-o ţară foarte mult expusă la criza francului elveţian, declanşată la începutul anului.

Interesantă este şi distribuţia regională a voturilor care l-au scos cîştigător pe Duda, consilier al fostului preşedinte Lech Kaczynski, pro-atlantist declarat şi catolic fervent. Vestul Poloniei, mai industrializat şi cu mai multe legături cu Germania, l-a votat pe Komorowski. Duda a cîştigat în Est, o regiune mai puţin urbanizată, mai tradiţionalistă şi – foarte important – care resimte în mai mare măsură chestiunile belarusă şi ucraineană, foarte importante în mentalul colectiv polonez.

La ce ne putem aştepta? Preşedintele deţine puteri limitate în Polonia, dar are o marjă de manevră ceva mai extinsă decît în cazul preşedintelui romån, de exemplu. Are rolul principal în politica externă, are drept de iniţiativă legislativă şi drept de veto asupra legilor adoptate de Parlament. În plan economic, ne putem aştepta la o Polonie mai puţin liberală, mai puţin deschisă investiţiilor (pieţele financiare au şi reacţionat negativ după anunţarea rezultatelor finale). În plan european, ne putem aştepta la o Polonie mai depărtată de linia germană şi mai apropiată de euroscepticismul britanic. De altfel, partidul lui Duda, Dreptate şi Justiţie (PiS), face parte din grupul Conservatorilor şi Reformiştilor Europeni, dominat de conservatorii britanici. În timp ce partidul care l-a susţinut pe Komorowski, Platforma Civică (PO), face parte din grupul PPE.

În privinţa chestiunii răsăritene, Polonia făcea parte, oricum, din grupul statelor membre cu o atitudine fermă împotriva politicii ruseşti – alături de ţările baltice şi România. Puţine schimbări sînt de aşteptat, aşadar, în această direcţie. Poate mai curînd o înăsprire a tonului faţă de Kremlin. Ceea ce nu e clar e dacă pînă la urmă va servi cu adevărat interesele grupului statelor „din prima linie“ a confruntării cu Moscova sau nu va adînci şi mai mult disensiunile dintre statele membre în privinţa politicii estice.

În orice caz, atitudinea noului preşedinte va fi dictată, pe termen scurt, de interesele strict electorale. În octombrie au loc alegeri pentru Parlament. Şi doar dacă formaţiunea conservatoare PiS va fructifica avantajul oferit de victoria la prezidenţiale vom putea vorbi despre o altfel de Polonie. O Polonie care, în aceste condiţii, pare a fi în mai mică măsură pilonul răsăritean al unei Europe unite şi puternice.

Ovidiu Nahoi este realizator la TVR2.