Părintele Scrima în România

S-au împlinit 15 ani de la trecerea din această viaţă a Părintelui Andrei Scrima. L-am evocat, la librăria Humanitas de lîngă Cişmigiu, împreună cu Anca Manolescu şi Horia-Roman Patapievici. Apoi, joia trecută, la Facultatea de Teologie, invitat, cu generozitate, de Părintele Profesor Gheorghe Holbea. Înaintea intervenţiei mele, a fost proiectat un film realizat de dl Radu Găină despre episodul libanez din biografia intelectuală şi duhovnicească a Părintelui Scrima. Cei din sală au putut constata cît de bogată, de influentă, de prestigioasă a putut fi prezenţa teologului român la Universitatea Franceză din Beirut. Unul dintre foştii săi colegi, musulman, profesor la aceeaşi universitate, şi-a exprimat convingerea că foarte curînd, în România, se va înfiinţa un Institut „Andrei Scrima“, sau măcar o catedră universitară care să-i poarte numele. Ca în multe alte cazuri, ecoul valorii cîte unui român important trebuie să ne vină din afară. E nevoie de un musulman ca să ajungem să preţuim un mare teolog ortodox. Cineva din public, un preot, m-a întrebat de ce, totuşi, Andrei Scrima nu s-a integrat, după rînduială, în viaţa Bisericii noastre, dat fiind că şi-a petrecut ultimii nouă ani de viaţă la Bucureşti. O altă întrebare exprima nedumerirea întrebătorului faţă de „portul“ părintelui: nu umbla pe stradă în strai monahal.

La prima întrebare, răspunsul mi-a fost la îndemînă: Andrei Scrima a păstrat legătura, pînă la sfîrşit, cu vechile lui cunoştinţe dintre preoţii şi teologii autohtoni: Părintele Sofian Boghiu, Părintele Ilie Cleopa, Părintele Grigorie Băbuş, Părintele Bartolomeu Anania ş.a. A fost într-o caldă relaţie cu Părintele Patriarh Teoctist, care, din proprie iniţiativă, l-a slujit şi la înmormîntare. E drept, n-a depăşit sfera dialogului privat, iar despre modul său de a fi „îmbisericit“, despre viaţa sa de rugăciune, despre „statutul“ său instituţional nu-mi îngădui să fac comentarii. Părintele Scrima era, într-adevăr, un personaj neconvenţional, potenţial smintitor pentru cei care văd credinţa ca strictă „ortopraxie“, ca „execuţie“ rituală impersonală, ca discurs previzibil. Spunea mereu că monahismul nu e o „meserie“, că el angajează „persoana“ în aşa fel încît nu i se pot impune reguli pe care nu şi le-a impus, mai întîi, el însuşi, sub supravegherea inanalizabilă a harului. Pentru Andrei Scrima nu exista primejdie mai mare decît „sedentarismul“ spiritual, instalarea suficientă şi somnolentă într-un rol gata făcut.

Monahul trebuie să rămînă mereu singur, mereu „străin“, mereu „pe cale“. Restul riscă să devină simplă birocraţie lumească. L-aş fi putut întreba, la rîndul meu, pe cel care întrebase, dacă avea vreo informaţie despre straiele purtate în pustie de Sfîntul Antonie cel Mare. Nu fac comparaţii deplasate, dar ţin să semnalez tradiţionalul nostru ataşament pentru „formele fără fond“. Şi tot tradiţionala noastră suspiciune faţă de cel care e altfel, care nu se integrează molcom, fără chip, fără palpitul vieţii adevărate în „anonimatul“ obştesc. Nu cred că Dumnezeu ne vrea standardizaţi, fără profil propriu, fără unicitatea constitutivă a „persoanei“. Dacă aşa ne-ar fi vrut, nu ne-ar fi înzestrat, de la început, cu libertate, cu toate riscurile pe care acest dar le presupune.

Aş fi putut şi eu să pun o întrebare, apropo de relativa distanţă dintre „forurile“ religioase locale şi Andrei Scrima, ştiau cine e. Ştiau că trăieşte la Bucureşti. Cum de nu s-a gîndit nimeni, vreme de nouă ani, să-l invite pe „fratele“ din imediata vecinătate la un dialog, la o serie de prelegeri sau măcar la un sfat „de taină“? Trebuia el să facă primul pas? Să inoportuneze printr-un apel care ar fi fost deîndată calificat drept arogant şi neavenit? (Am auzit adesea, în cercuri bisericeşti, o sumedenie de bombăneli, care mai de care mai suprarealiste: Andrei Scrima s-a dat cu catolicii, e francmason, e chiar ateu, e vinovat de arestarea celor de la „Rugul Aprins“, e „luciferic“ etc.) Fapt e că Părintele Scrima nu semăna cu „modelul“ consacrat al credinciosului de pe la noi, fie el laic, sau „instituţionalizat“. Şi, de vreme ce nu semăna, era suspect.

Andrei Scrima a rămas, din păcate, greu asimilabil în atmosfera bisericii româneşti. Nu atît el însuşi, în datele lui specifice, constituia o problemă, cît un anumit tip uman, aflat, cred, la ora actuală, pe cale de dispariţie. Acelaşi tip uman pe care l-au ilustrat, în anii ’50, toţi participanţii la întîlnirile de la Antim ale „Rugului Aprins“ şi, în primul rînd, Sandu Tudor, Alexandru Mironescu, Sofian Boghiu, Benedict Ghiuş, Vasile Voiculescu etc. Era vorba de oameni foarte cultivaţi, foarte credincioşi şi foarte împliniţi omeneşte: adevăraţi „domni“, familiarizaţi, deopotrivă, cu „modul de întrebuinţare“ a lumii, ca şi cu iradierea ei transcendentă, cu ne-lumescul ei… Vom relua, poate, această temă, cu alt prilej.