Vacanţă şi distracţie
Lunile de vară readuc în actualitatea discursului public tema
: un cuvînt-cheie care a înlocuit aproape în totalitate asocierea concediilor cu
. Chiar sintagma
păstrată de terminologia oficială, le pare multora o ridicolă rămăşiţă a epocii totalitare („cred că cei 40 şi ceva de ani de comunism ne-au obişnuit cu aşa-zisele
pe litoral“,
); termenul preferat, inclusiv pentru adulţi, e
, iar
nu prea poate fi
, fiind prin definiţie destinată unei frenezii hiperactive („Amatorii de distracţii şi senzaţii tari nu prea au timp de odihnă pe litoral“,
). Sintagma
e folosită uneori, probabil cu substituţia cuvîntului
prin
şi de obicei asociind
cu alţi termeni care îi ameliorează conotaţiile publicitare:
etc.
Clişeele nu sînt deloc ocolite într-un discurs public şi publicitar de vară: vacanţele sînt
sau
iar distracţia („Liber la distracţie!“,
) poate funcţiona doar superlativ („Distracţie la superlativ în Jupiter!“,
), ceea ce se indică într-un mod incorect gramatical, dar foarte răspîndit, prin sintagma
„Vacanţă Grecia cu distracţia la maxim!“. Sintagma
pare improbabilă, dar Internetul oferă cîteva exemple şi pentru aceasta; fapt interesant, toate sînt din Republica Moldova: „Odihnă la maxim în Bulgaria“ (
); „Tradiţie, Calitate, Odihnă la Maxim!!!“ (
); lăudabil, o dată este folosită chiar forma corectă
„Preţuri fierbinţi! Odihnă la maximum!“ (
).
Partea cea mai enervantă în acest discurs al distracţiei multiplicate („Plus muuulte alte distracţii“) şi continue („pentru distracţie cît e ziua de lungă“; „Un concediu perfect, distracţie de dimineaţa pînă seara“,
) e presupunerea unanimităţii de gusturi şi păreri, recursul la un plural al obligativităţii: „A venit vara şi odată cu ea nu mai putem sta în casă şi simţim mereu nevoia să mergem undeva“ (
); „Cînd plecăm în vacanţă, socotim că plaja nu e de-ajuns să ne simţim minunat şi căutăm variante de distracţie“ (
).
Uzul curent al cuvîntului
şi cel al verbului
devenite embleme ale conformismului social (nu numai de vacanţă), s-au depărtat destul de mult de sensurile etimologice. Astăzi nu se mai simte nevoia de a scuza distracţia, de a o justifica prin nevoia de relaxare, de abandonare temporară a unor responsabilităţi şi preocupări grave. În
al lui Laurian şi Massim (1871),
(cu ortografia latinistă) era descrisă ca „aberratione, detornare, divertimentu, petrecere“; unul dintre citate exprima o clară atitudine moralizatoare: „distractionile celle multe nu i lassa tempu de a se occupa cu lucruri seriose“. În
(1931) apăreau explicaţiile „a face pe cineva să se gîndească la altceva decît la ceea ce-l preocupă, a-i abate atenţiunea în altă parte“; „a-l face să petreacă, să mai uite de griji“, iar în
al lui Lazăr Şăineanu, din aceeaşi epocă,
era o „lipsă trecătoare de atenţiune“ şi o „plăcere, petrecere de scurtă durată“. DEX-ul păstrează încă, în al doilea sens al cuvîntului
, urma etimologică a accepţiei negative: „lipsă de atenţie, de concentrare“. Nu a mai rămas nimic din aceasta într-un slogan turistic de tipul „Destinaţia de distracţie“.
Preferinţa pentru
şi
sînt indicii ale unei anumite (de altminteri evidente) infantilizări a discursului public.
Limbaj şi politică
101 cuvinte argotice
