Un tramvai numit dorinţă

La ceremonia de absolvire a celei de-a XIX-a promoţii Erisma, colegul meu Mugur le-a vorbit cursanţilor despre trenuri deraiate. A povestit cum, mergînd mai demult cu o cursă locală în Ardeal, o roată a trenului n-a mai vrut să-şi facă treaba şi a sărit de pe şină. Nu a păţit nimeni nimic, doar că a durat ore bune pînă ce trenul a fost repus în funcţiune. Între timp, pasagerii şi-au destăinuit una, alta, cum fac oamenii cînd aşteaptă ceva ce nu se ştie cît va dura. O fată mergea la TIFF, alta era hotărîtă să voluntarieze pentru cauza islamică… 

Ar fi bine, spunea Mugur, ca vieţile noastre să nu semene cu mersul trenurilor, deşi mai tot ce ni se întîmplă pare a ne împinge într-acolo: trasee prestabilite, orare fixe, mai cîte o întîrziere, mai cîte o şedere neplanificată într-o gară insignifiantă. Ar fi bine să putem din cînd în cînd măcar să oprim trenul între staţii, să coborîm, să ne întindem pe iarbă şi să privim în jur. 

Ascultînd metafora lui Mugur despre experienţa de învăţare numită Erisma – un fel de „deraiere controlată“, zicea el –, am legat-o nu ştiu cum de discursul unei cursante, manager în comunicaţii, despre şansa pe care noile tehnologii ne-o oferă pentru „a pune România pe hartă“. Ce-a ieşit a fost imaginea unui tren cu care să poţi merge oriîncotro vrei şi, cînd ai dat de un loc primitor şi cobori să te bucuri de el, să observi că trenul tău a tras şina după el, cum fac maşinăriile alea foarte complicate cu care se construiesc căile ferate. Aşa, poate mai vrea să vină şi altcineva după tine! 

Brusc, am simţit că mica mea reverie SF îmi deşteaptă un clinchet în memorie. 

Eram cu nişte prieteni la o petrecere, în neguroşii ani ’80. Trecuse bine de miezul nopţii şi ne-am fi tras către casele noastre. După vreo oră de învîrtit cu rîndul discul telefonului, pentru a auzi acelaşi semnal de „ocupat“ la serviciul de taximetre, am zis că mai bine ne încercăm norocul în stradă. Am ieşit dintre blocuri pe Ştefan cel Mare. Oraşul părea complet încremenit. Nu trecea nici o maşină pe stradă, darămite vreun taxi. După cîteva ţigări fumate ciuci pe bordură, începuse să ne bată gîndul să o luăm pe jos. O oră, două, cît putea să aibă fiecare de mers pînă acasă? Am văzut atunci o luminiţă în zare, crescînd, semn că ceva se mişca înspre noi. În curînd a început să se distingă şi silueta vehiculului, pe mijlocul şoselei. Era clar: un tramvai. 

Îi facem semne agitînd din mîini cînd ajunge în dreptul nostru. Tramvaiul se opreşte, se deschide uşa din faţă, urcăm. Vehiculul e gol, cu luminile din interior stinse. Înăuntru e doar vatmanul care ne salută şi ne spune că se retrage la depou. La Niţu Vasile, cred. Îi mulţumim că ne-a luat şi îl asigurăm că îi vom spune, fiecare, unde să ne lase în drum. Oricum e mai bine decît nimic. 

Se închide uşa şi tramvaiul se urneşte zăngănind. Peste nici cîteva sute de metri, vatmanul se întoarce către noi şi ne întreabă dacă nu avem vreo ţigară. Cel de lîngă el se caută prin buzunare, scoate un pachet şi i-l întinde. 

Sînt absolut sigur că era un pachet de Amiral, pe jumătate golit. Amiral-ul avea o ancoră desenată şi costa 6 lei. Nici 8, ca leşioasele Snagov, sau 10, ca Aviator sau Cişmigiu, ţigări

cu filtru alb – semn de distincţie şi posibilă manevră de confuzie cu Kent-ul american –, din care trebuia să tragi încontinuu ca din aspirator, ca să nu se stingă. Dar nici 4 lei, ca ţigările hipstereşti ale acelor vremuri, Virginia – cred că fuseseră deja scoase de pe piaţă – sau chiar mai puţin, ca alte surate ale lor fără filtru: neobositul Carpaţi plin de cioturi şi de ce se mai întîmplase să pice în tocător (2,50 lei), Bucegi-ul poreclit „moartea pe schiuri“ din pricina schiorului desenat pe pachet, Bucium-ul de 2 lei – „Orice zi e-un zbucium pînă n-ai fumat un Bucium!“ – „mărăşeasca“ cu savoare de ţigară de front sau chiar Tractorist şi Plugar, experienţele extreme pentru numai 1 leu şi-un pic. 

Scuze pentru divagaţie. Majoritatea fumam ţigări fără filtru, studenţeşte. Amicul cel darnic era însă deja om în cîmpul muncii, matematician. 

Vatmanul scociorăşte prin pachet, scoate o ţigară, găseşte pe undeva un chibrit dosit, o aprinde şi se întoarce către donator, întinzîndu-i îndărăt ce mai rămăsese. Amicul îi face semn că nu-i nevoie. Vatmanul ne mulţumeşte, vîră pachetul undeva în bordul tramvaiului şi-şi răsuceşte din nou faţa către noi, radiind: „Unde vreţi să vă duc?“.

Mi-a venit să-i răspund precum oştirea către Romândor, în finalul

lui Budai-Deleanu: „Du-ne măcar în ce parte, ori la slobozie sau la moarte!“. Dar, cu teama ridicolului în suflet, m-am mărginit să-mi spun în gînd: aferim, tramvai numit dorinţă!  

Liviu Papadima este profesor de literatură română la Facultatea de Litere, prorector la Universitatea Bucureşti; coautor al manualelor de limba şi literatura română pentru liceu, apărute la Humanitas Educaţional. A coordonat mai multe volume apărute la Editura Arthur.