Politica externă a lui Victor Ponta
La ora cînd scriu acest articol, Victor Ponta se află internat într-un spital din Turcia, de unde anunţă scăderea TVA la 19%, după ce a fost vizitat de ministrul Finanţelor. Parcă vezi o scenă de Stan şi Bran, cu Victor Ponta care stă cu piciorul operat în sus, agăţat de tavan, şi vine ministrul cu un Excel să-i arate cum scade TVA-ul. Să recunoaştem că omul are un haz al lui.
Trecerea sa pe la Baku, în răspăr cu toţi liderii europeni şi chiar cu Administraţia Prezidenţială, m-a făcut să mă gîndesc la politica externă a lui Victor Ponta. Cu nenorocitul nostru sistem de împărţire a puterii executive între şeful Guvernului şi un preşedinte ales, nu se ştie exact rolul premierului în politica externă. Constituţia dă atribuţii preşedintelui, dar tot ea spune că Guvernul „asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării“. În practică, cei trei preşedinţi ai României de dinaintea celui actual au vrut să joace un rol de vioară întîi în politica externă şi au reuşit. Ponta şi Iohannis sînt încă la faza de marcat teritoriul fiecăruia.
Sînt cîteva subiecte unde se poate remarca o politică externă „Ponta“ şi aş vrea să le iau pe rînd: China, Moldova, Kosovo, Uniunea Europeană pe subiectul Schengen/corupţie, Ucraina şi, recent, Azerbaidjan. Pe trei dintre aceste teme, Victor Ponta a avut o poziţie de salutat: Moldova, Kosovo şi Ucraina. Sînt aproape sigur că motivaţia sa principală a fost aceea de a-i da peste nas lui Traian Băsescu. Încercînd că facă asta, a făcut nişte mişcări care au scos România din nişte poziţii incomode unde o plasase Băsescu. De fapt, Moldova, Kosovo şi Ucraina sînt mari eşecuri de politică externă ale lui Traian Băsescu, deci, ca să îi facă în ciudă acestuia, Victor Ponta a reuşit cumva să se poziţioneze corect. Pînă în 2012, Traian Băsescu reuşise să pună gaz pe foc în aproape toate scandalurile interne ale coaliţiei de guvernare de la Chişinău, pe care alţi lideri europeni dintre cei puţini interesaţi de Moldova se chinuiau să o ţină în viaţă. Făcînd promisiuni mari Moldovei – celebrele 100 de milioane de euro şi altele –, Băsescu punea România într-o situaţie jenantă blocînd apoi materializarea acestor promisiuni pentru că se enerva pe unul sau pe altul. În acest context, vine la putere Ponta. Devine ruşinea Europei prin suspendarea şi forţarea mecanismelor constituţionale în 2012. După ce trece acea criză, cu Băsescu rămas pe capul lui, Ponta capătă un brusc interes pentru Republica Moldova. Începe o serie de vizite acolo şi reuşeşte să repare din gafele lui Băsescu. Realizează gazoductul Iaşi-Ungheni, desţeleneşte proiectul cu 100 de milioane şi România ajunge să fie şi realmente, nu doar pe gură, unul dintre donatorii importanţi din Moldova. Se ajunge la o bizară prietenie Ponta – Iurie Leancă, după ce acesta din urmă a fost certat gratuit şi public de preşedintele României pentru o neînţelegere minoră. Deci Ponta şi Leancă aveau acum un inamic comun, iar preşedintele României reuşea să aibă o duşmănie şi cu politicianul de la Chişinău care avea relaţii personale mai bune decît el prin capitale europene. La alegerile prezidenţiale, socialistul Ponta e susţinut de Leancă, cel care e turnat la Angela Merkel de popularii români. Obişnuită că lucrurile se fac în Europa numai în familii politice, Merkel ridică din sprîncene şi e necesară o întrevedere Leancă-Merkel pe această temă. Din care iese neobişnuit de bine Ponta. Cum vine asta? Practic, Leancă o convinge pe şefa Guvernului german că strategia europeană de a ţine Moldova pe un curs de asociere se poate baza în România pe Ponta şi nu pe Băsescu. Şi avea dreptate. Insist pe acest episod pentru că am fost întrebat de mai multe ori în ultimii ani de ce investeşte Ponta timp, energie şi bani publici româneşti în Moldova. Răspunsul cel mai obişnuit în România este: pentru voturile moldovenilor care au cetăţenia română. Este răspunsul care vine la îndemînă pentru că se pliază peste imaginea de găinar electoral pe care o avem despre Ponta. Totuşi, acele voturi nu sînt deloc multe (nu mai mult de doi parlamentari; Gabriel Oprea-Interes-Naţional bate cu ochii închişi Basarabia la adus voturi) şi oricum sînt greu de luat – s-a şi văzut la alegeri. Cred că Ponta a jucat mult mai subtil şi inteligent, iar episodul Leancă-Merkel e ilustrativ. După ce a ieşit din 2012 cu imaginea distrusă în UE, Ponta a găsit în Moldova un dosar în care putea spune europenilor: uite, vă puteţi baza pe mine, respect regulile convenite şi pun în aplicare politica noastră comună. Şi putea face asta dînd o lovitură lui Băsescu şi fără nici un cost politic intern (dacă mişca în front pe alte teme îl mîncau durii din USL, aripa Antena
3). Evident, nu pot să exclud şi ceva sentimentalism, e uşor să devii sentimental cînd eşti în poziţia să ajuţi cu ceva Moldova, deci să faci acest bine ajută la nervi. Cert e că Ponta a jucat pe greşelile lui Băsescu şi a jucat inteligent.
Cam la fel este povestea şi cu Kosovo. Ponta a început să facă declaraţii cum că România ar trebui să îşi schimbe poziţia faţă de independenţa Kosovo imediat după ce a venit în funcţie. De fapt, imediat după primele sale întîlniri la nivel înalt cu lideri occidentali. S-a văzut asta cînd s-a întîlnit cu vicepreşedintele american şi a ieşit de acolo vorbind despre Kosovo. Semn că dosarul este sus pe agendă şi se întîmplă ceea ce era de aşteptat: România s-a izolat pe dosarul Kosovo. Am susţinut mereu că recunoaşterea independenţei este atît poziţia morală, cît şi cea pragmatic corectă. Se vede acum că plătim un preţ diplomatic mare. Băsescu nu doar că a plasat România într-un colţ din care e greu să ieşim, dar s-a vrut şi mai dur decît Serbia pe acest subiect. Politicienii pro-europeni de la Belgrad care ştiu că au pierdut Kosovo definitiv şi încearcă să nu piardă şi integrarea europeană sînt atacaţi de inamicii lor care citează poziţia României: uite, de ce dialogaţi cu Priştina, că România refuză să dialogheze? De ce ajutăm noi Rusia să blocheze apropierea Serbiei de UE? Probabil că nici nu sîntem conştienţi că o facem, pentru Băsescu a fost mereu mai important orgoliul decît creierul în politica externă. Deci, din nou, un dosar unde Ponta a putut juca pe mîna moartă a lui Băsescu dînd occidentalilor ce îşi doresc – un lider român flexibil pe subiect – şi fără să-l coste nimic politic acasă, pentru că, de fapt, nu ne pasă de Kosovo. Klaus Iohannis ar trebui să se decidă pe o poziţie: ce a spus Ponta e corect, ce spunea Băsescu nu este. Ponta a greşit că nu l-a consultat cînd din nou a spus, recent, că trebuie să recunoaştem independenţa, dar ar fi prea de tot acum ca Iohannis să persiste în greşeala lui Băsescu doar pentru a-şi marca teritoriul faţă de Ponta.
Acelaşi
îi-fac-în-ciudă-lui-Băse-şi-ajung-să-mă-poziţionez-corect e valabil şi cu Ucraina. Unde Băsescu a declarat emfatic că nu ne interesează subiectul şi a tot gafat în cea mai gravă criză externă din mandatele sale, Ponta a efectuat o vizită la Kiev, unde a spus aproape tot ce era corect să spună. Dacă aş fi genul de analist-buricul-pămîntul gen Alina Mungiu-Pippidi, acum aş zice că Ponta a vorbit la Kiev ca în raportul nostru de anul trecut, „Resetarea relaţiei Bucureşti-Kiev“. Dar nu sînt acel gen, deci nu zic. Oricum, a fi influent seamănă cu a fi o doamnă: dacă e nevoie să tot zici lumii că eşti, de fapt nu prea eşti. Din păcate, după vizita la Kiev, Ponta nu a revenit la subiect, deci retorica bună şi jocul european al României acolo nu se văd deocamdată în proiecte practice – dar dacă tot a făcut Ponta gazoduct spre Moldova, Comisia Europeană încearcă să ne zică că ar trebui să facem şi spre Ucraina, însă oficialii români se fac că nu se prind de sugestie. E drept că la Kiev nu avem norocul de a avea un ambasador bun şi activ cum avem în Marius Lazurca la Chişinău.
M-am întins neaşteptat de mult cu aceste trei dosare – Moldova, Ucraina şi Kosovo – pentru că am lucrat în ultimii ani pe fiecare dintre ele. Că a fost doar un instinct de a face invers decît Băsescu sau că ascultă mai mult de diplomaţi, pe care Băsescu nu îi asculta, Ponta a reuşit cumva să schimbe în bine poziţiile României în nişte dosare sensibile.
În schimb, a făcut gafe majore în alte dosare de politică externă. A început mandatul cu declaraţii de reorientare şi spre altă zări decît Occidentul. De parcă aia era problema noastră, că jucăm prea occidental – tocmai am dat trei exemple mai sus unde nu e cazul. S-a dus repede în China cu un aer de Marco Polo, cînd a te plimba prin China şi a face declaraţii pompoase e o modă printre politicienii europeni (pînă şi Boc a simţit că are voie să facă asta). Chinezii te primesc super-politicos şi îţi dau un dosar de posibile proiecte cu care poţi să te joci la presa de acasă. Dacă am avea presă serioasă, acum ar lua cineva promisiunile alea de investiţii de la chinezi făcute acum doi ani. Evident, nu se întîmplă nimic cu ele.
Doar se aude că vor construi reactoarele 3 şi 4 de la Cernavodă. Va fi un fîs. Compania de proiect de acolo a fost creată împreună cu vreo şase posibili investitori occidentali, mari companii de energie. Toate s-au retras pentru că nu e evident cine va cumpăra energia care ar urma să fie produsă: România produce mai multe energie electrică decît consumă şi ce energie intră la consumatori e o decizie a autorităţilor. Cum statul nu e în poziţia de a garanta că va cumpăra un anume volum în următorii 30 de ani (că altfel nu ar mai închide mine prin Oltenia, în esenţă pentru că nu avem nevoie de energia produsă din acel cărbune), occidentalii s-au retras din proiect. Acum chinezii vin şi zic că ei vor investi dacă statul le garantează că le bagă energia în sistem. Şi se tot dau comunicate vesele de presă. Evident, dacă puteam face această promisiune celor şase companii occidentale, ar fi băgat ele bani. La fel de evident, Comisia Europeană va spune că e anticoncurenţial să faci aşa ceva şi are dreptate. E un exemplu de cum apartenenţa la UE ne împiedică să facem prostii cu resursele publice. Că nu degeaba eşuează marile proiecte de investiţii chineze cam peste tot în UE, pentru că sînt bazate pe garanţii de stat şi pe felurite privilegii netransparente, care merg în Africa, dar nu în Europa. Dacă chiar avem gînduri de investiţii, un regim transparent şi predictibil e destul – nu am făcut autostrăzi din prostia autorităţilor, nu din lipsă de investitori. Dacă nu eşti în stare să cheltuieşti banii puşi gratis la dispoziţie de UE, să te apuci să iei împrumuturi de la chinezi pentru aceleaşi proiecte e semn de disperare, nu de inteligenţă diplomatică.
Deci deschiderea spre China a fost un mare fîs în practică şi i-a explodat în faţă lui Ponta: dacă eşti tipul acela care vine la putere în UE ca să dea ordonanţe de urgenţă împotriva Curţii Constituţionale, cînd încerci să pivotezi spre Asia lumea se uită la tine ca la cel mai recent viitor dictator în UE. Tot o problemă de credibilitate e şi aceea cu Schengen. Decizia de a nu mai da, pentru moment, cu capul în uşa închisă nu e rea în sine, dar cînd cel care o vinde publicului e tipul care zicea că instituţiile anticorupţie create în procesul de aderare la UE sînt, de fapt, o poliţie politică stalinistă, atunci poziţia asta sună mai degrabă a aruncat rahat pe clanţa de la uşa care oricum e închisă. De fapt, premierul Ponta plăteşte preţul pentru multele prostii spuse de deputatul Ponta şi de liderul de partid Ponta şi de Ponta-colegul-de-studio-al-lui-Ciuvică. Faza cu Azerbaidjanul am zis-o data trecută, deci nu mai insist acum de ce a fost o decizie proastă să meargă la Baku.
Care e deci politica externă a lui Victor Ponta? Ar trebui să fiu mulţumit, pentru că, aşa cum ziceam, pe dosarele de care mă ocup eu a adus schimbări în bine. Problema mea de fond este că habar nu am care e mobilul acestor orientări. E Ponta un pragmatic, un realist, un idealist? Joacă cu Occidentul în Kosovo pentru că e convins că a fost o intervenţie morală cea a NATO şi că e un precedent bun, nu unul rău, cum zic Rusia şi Traian Băsescu? Sau pur şi simplu aşa i-a zis Biden şi, cum nu îi pasă de Kosovo, i s-a părut o idee bună să repete? Va fi Guvernul Ponta un donator matur în Moldova, adică genul care urmăreşte strategii pe termen lung, sau depinde numai de cînd şi cum mai prinde Ponta o vizită acolo după ce îşi repară genunchiul? Habar nu am. Politica externă a lui Victor Ponta e o improvizaţie care uneori se nimereşte să aibă efecte bune. Însă acum, fiind un premier european urmărit penal, nu văd cum ar mai putea avea o politică externă. Pur şi simplu, nu se face. O demisie ar reprezenta, de fapt, singura şansă pe termen lung ca Ponta să mai aibă o carieră – dacă va fi găsit nevinovat de judecători, se va întoarce ca victimă.
