Traumă? Ei, aş! Nu mă-nnebuni!

După 25 de ani, mineriada care a terminat violent mişcarea paşnică din Piaţa Universităţii a fost rememorată cu voluptate în mai toată presa românească. Remarc, încă de la început, că ceea ce era acum un sfert de veac o temă controversată, cu aprige opinii pro şi contra spuse peste tot (în presă, în Parlament, pe stradă, în familie etc.) face, astăzi, unanimitate: în 2015, toată lumea ţine cu Piaţa! Un semn de maturizare, fără îndoială – nu întotdeauna controversa e sănătoasă. Sînt chestiuni (foarte puţine!) în care unanimitatea înseamnă sănătate. 

Citind multe dintre cele scrise peste tot despre mineriada din 1990, văzînd la televizor analize, (re)interpretări ale acelor zile, „dezvăluiri“ şi amare reflecţii, mi-am adus aminte şi eu de o mică întîmplare pe care cred că are sens să o povestesc aici, acum, după ce momentul potrivit evocării a cam trecut. Şi întîmplarea pe care o povestesc s-a petrecut la mulţi ani după mineriadă. În 2008. Într-o zi din intervalul 1-15 iunie. Nu mai ştiu precis în care. În orice caz, era în intervalul dintre cele două tururi de scrutin ale alegerilor locale din acel an. La Bucureşti, intraseră în turul al doilea Sorin Oprescu (chipurile independent, în fapt candidat al PSD) şi Vasile Blaga (candidat al PDL). Primul tur stabilise o diferenţă foarte mică între cei doi, de sub 1% în favoarea lui Oprescu, dar şi victorie categorică, la 12 procente, a PDL în faţa PSD în Consiliul General. Aşadar, alegerile pentru Primăria Generală a Capitalei aveau să fie tensionate. 

Tema mineriadei devenise un argument puternic în campania lui Blaga. Intenţia pedeliştilor bucureşteni era aceea de „a-l lipi“ pe Oprescu de Ion Iliescu (nu era greu, pentru că toată lumea ştia cît de apropiaţi sînt cei doi) şi de a lovi în ei cu mineriada. Găsesc, în presa vremii, prima reacţie a lui Vasile Blaga după primul tur, elocventă pentru strategia acelei campanii: „Aliaţii mei sînt bucureştenii, care înţeleg foarte clar că, votîndu-l pe Oprescu, îl aleg pe Iliescu, un om care a adus minerii la Bucureşti şi a făcut atîta rău României, vrea să obţină ceea ce nu a obţinut niciodată – să cîştige Bucureştiul prin Sorin Oprescu“. Mi-amintesc că urmărisem cu atenţie felul în care campania lui Vasile Blaga dezvoltase tema mineriadei. Mă contraria, însă, sentimentul că efectul acestui efort propagandistic părea că pică în gol. Aveam sentimentul că, în sufletul bucureşteanului din 2008, faptul că Ion Iliescu adusese minerii nu mai însemna mare lucru. Văzusem şi reacţiile lui Sorin Oprescu la aceste şarje. La început, s-a speriat puţin şi a încercat să pareze, spunînd că, în 1990, el personal nu avusese nici o legătură cu mineriada. După un timp, însă, Oprescu s-a relaxat. Şi nu a durat mult pînă cînd a început să răspundă „la mişto“ reproşurilor aruncate cu patos civic de Blaga în privinţa mineriadei. Sigur, trecuseră 18 ani, dar îmi spuneam că traumele sufletului colectiv nu se vindecă aşa repede. Cuvintele acestea, „traumele sufletului colectiv nu se vindecă aşa repede“, le-am folosit şi în discuţia pe care am avut-o, în acele zile, cu Sorin Oprescu. Cu care am ajuns să vorbesc în cadrul unei întîlniri pe care doctorul a avut-o cu membrii Grupului pentru Dialog Social, la sediul din Calea Victoriei. Aceasta e întîmplarea pe care vreau să o povestesc aici. 

În intervalul dintre tururi, candidatul Sorin Oprescu a acceptat invitaţia Grupului pentru Dialog Social de a participa la o discuţie fără presă cu membrii săi, aşa cum o făcuse, de altfel, şi Vasile Blaga. Spre deosebire de candidatul PDL, care discutase cu membrii GDS foarte relaxat, fiind convins că are deja voturile lor, „independentul“ Oprescu ştia că vine în gura lupului. Din acea discuţie îmi amintesc, ceţos, episoade diverse, unele mai nervoase, altele mai comice. Dar îmi amintesc clar că, în intervenţia mea, i-am vorbit lui Oprescu despre mineriadă. I-am spus că mi se pare nepotrivit felul în care tratează acest episod de istorie bucureşteană (mă refeream la unele declaraţii zeflemitoare pe care le făcuse) şi, aproape textual, i-am spus că, dacă vrea să fie primarul acestui oraş, trebuie să-i respecte istoria cu toate bunele şi relele ei, iar ca medic ar trebui să ştie că „traumele sufletului colectiv nu se vindecă aşa repede“. Mi se părea că mineriada este, pentru conştiinţa bucureşteanului, o traumă, şi că Sorin Oprescu, deopotrivă ca medic şi ca politician aspirant la Primăria Bucureştiului, are datoria să o respecte măcar, dacă nu e în stare să o vindece cumva. Oprescu s-a uitat la mine atent. Stăteam pe fotolii, faţă în faţă, la doar doi metri unul de celălalt. Am avut impresia că se gîndeşte serios la ceea ce i-am spus şi, din privirea lui, mi s-a părut că înţeleg ceva esenţial: nu se gîndise niciodată la mineriadă ca la o „traumă a sufletului colectiv“. Nu mai ţin bine minte ce mi-a răspuns, dar nu a fost deloc „miştocar“. În restul zilelor de campanie electorală, însă, a ţinut-o pe-a lui, aşa cum începuse. Rezultatul acelor alegeri este cunoscut: Oprescu a cîştigat detaşat, obţinînd peste 56%. Oprescu ştia mai multe despre sufletul bucureştean decît mine. 

Sigur, mineriada din 1990 a fost un moment istoric extrem de complex. A avut (sau cere să aibă) consecinţe politice, morale şi judiciare. Au murit oameni. Alţii au fost bătuţi cumplit, au fost arestaţi, au fost molestaţi. Hoardele de mineri au dominat oraşul vreo două zile şi mare parte din oraş i-a aplaudat. Statul român s-a purtat oribil cu propriii cetăţeni, fie ei mineri sau victime ale mineriadei. Ceva monstruos şi murdar a ieşit atunci la suprafaţă din adîncurile românilor. Dar în 2008, deja, asta nu mai conta nici măcar în plan electoral, adică în planul în care contează toate detaliile de doi bani din viaţa candidaţilor. De-aia mă întreb: dincolo de talk-show-uri, ONG-uri, intelectuali civici şi grohăitori politici, ce-o mai fi însemnînd mineriada în sufletul românului real de-acum, din 2015?

Sever Voinescu este avocat şi publicist.