Ce au pierdut britanicii

Londonezii au comemorat zece ani de la atentatele din 7 iulie 2005 care par să le fi schimbat viaţa. Despre englezi se spune că sînt calmi. Sînt nenumărate poveşti despre stilul în care au înfruntat cel de-al Doilea Război Mondial, despre curajul şi rezistenţa cu care au făcut faţă bombardamentelor germane. Cu vreo zece ani înainte de atentatele din 2005, mă aflam într-o casă din Londra şi ascultam asemenea poveşti de la o doamnă mai în vîrstă, o englezoaică get-beget. În faţa unei ceşti de ceai, ea îmi confirma plină de mîndrie acest comportament al englezilor. Se zice, îmi spunea, că dacă la uşa unui englez vine poliţia să-l anunţe că un copil de-al său a avut un accident, englezul îşi ţine cumpătul şi, înainte de a da fuga spre spital, îl invită pe poliţist înăuntru, îi oferă un ceai şi, eventual, îşi termină de sorbit propria ceaşcă de ceai.

Exact în timp ce îmi spunea asta, întîmplarea a făcut ca o maşină de pompieri cu girofarul mergînd să se oprească fix în dreptul geamurilor din faţa casei în care ne aflam. Englezoaica s-a ridicat brusc de pe scaun şi a început să se agite. „Poate că trebuie să fugim“, a spus pe un ton cît se poate de alarmat. I-am răspuns că poate ar trebui să ne terminăm mai întîi ceaiul, dar n-a sesizat gluma. 

A fost prima oară cînd am observat direct că englezii s-ar putea să nu fie neapărat cu toţii chiar aşa cum spun legendele sau că, poate, generaţiile care au trecut prin războaie erau într-un fel, iar cei de acum, obişnuiţi de zeci de ani doar cu pace şi confort, sînt altfel. A doua oară, eram la Londra chiar cînd s-au comis atentatele din mijloacele de transport în comun. Cu acea ocazie aveam să descopăr cît de uşor poate fi compromis chiar şi un strat vechi şi serios de civilizaţie al unei societăţi. Imediat după atentate s-au făcut auzite mesaje politice, care vorbeau despre curaj şi solidaritate. Tony Blair i-a blamat pe atacatorii care doreau să schimbe „our british way of life“ (felul nostru britanic de a trăi). Aceeaşi formulă a fost folosită şi de către regină. Conducătorii păreau să ştie perfect care era adevăratul pericol. Fiindcă, în acele zile, am asistat la o schimbare bruscă şi radicală a atmosferei din societatea britanică. Oamenii se întîlneau cîte trei, cîte patru pe la colţuri de stradă şi comentau în mod aprins cele petrecute. Cam la fel ca la noi în perioada Revoluţiei sau a cutremurului din 1977. Maşinile poliţiei umblau în mare viteză prin tot oraşul cu sirenele date la maximum. O colegă de-a mea a fost înjurată de un individ în plină stradă. Era brunetă şi omul se gîndise că e vreo pakistaneză. Britanici de origine pakistaneză fuseseră cei care comiseseră atentatele. Eu însumi (probabil din cauza accentului străin) am fost avertizat preventiv de către casieriţa de la o piscină că, dacă nu-mi încui hainele în vestiar exact aşa cum scrie în nu ştiu ce regulament, voi fi arestat. Xenofobia plutea în aer. În metrou am asistat la manifestări rasiste, de-a dreptul incredibile pînă atunci. Într-un vagon, un senior britanic blond şi pistruiat a început să-l înjure din senin pe un tînăr de culoare, întrebîndu-l ce caută în ţara lui. O femeie albă i-a sărit tînărului în apărare şi a ieşit o întreagă nebunie. În general, prin metrouri, cînd apărea cîte un individ cu ten mai închis şi rucsăcel în spate, multă lume se muta îngrijorată în alt vagon. Intrarea oricui în localurile sau muzeele din centru era condiţionată de controlul bagajelor. 

Mă aflam într-una dintre metropolele cele mai civilizate din lume, în care pînă atunci politeţea fusese proverbială, corectitudinea politică de-a dreptul exagerată şi toate rasele pămîntului convieţuiseră fără probleme. Poate erau şi unele mai vechi tensiuni mocnite care ieşeau acum la iveală, dar, într-o singură zi, schimbarea era uluitoare. Calmul englezesc rămăsese o simplă poveste. Întreaga societate părea isterizată. Lucrurile au culminat cu povestea împuşcării brazilianului Jean Charles de Menezes. Poliţiştii i-au tras mai multe gloanţe în cap, de aproape, crezîndu-l terorist. Tînărul era complet nevinovat. A fost un moment de la care discursurile ce îndemnau la calm şi raţiune au început să prindă din nou forţă. Sigur, perioada de nebunie maximă, explicabilă într-un fel prin grozăvia atacurilor, a trecut în cîteva săptămîni. Se pare însă că, de atunci, societatea britanică a pierdut cîte ceva din calităţile ei de invidiat. 

Într-un sondaj de opinie comandat în urmă cu două luni de organizaţia British Future, 54% din respondenţii britanici sînt de părere că relaţiile din interiorul societăţii lor au fost ceva mai rele în ultimul deceniu. Autorii sondajului observă că oamenii încă mai au un sentiment de îngrijorare, deşi 56% din cei întrebaţi (aparţinînd mai multor religii) cred că musulmanii care trăiesc în Marea Britanie se opun ideologiei teroriste care a dus la atentatele din 7 iulie 2005.

Poate că, fără şocul acelor atentate, nici campaniile presei tabloide britanice împotriva altor străini, întîi polonezii, apoi românii şi bulgarii, n-ar fi prins la public şi nici n-ar fi fost atît de virulente. Poate că nici personaje politice de tipul lui Nigel Farage n-ar fi avut succes. Mi-e teamă că teroriştii chiar au reuşit întrucîtva să schimbe felul de a trăi al britanicilor.