De dat sau de luat?

Mă încadrez, pesemne, la categoria „profesor de modă din ce în ce mai veche“. Nu chiar „veche“. Dar dinamică, evolutivă – sau, după caz, involutivă. Consider, de pildă, că cea mai concludentă formă de evaluare rămîne examinarea orală. La examenele scrise se mai trage cu ochiul, se mai driblează cuvîntul printre subiecte. La referate nu ştii niciodată cine ce a făcut şi, de cînd cu net-ul, cultura populară, anonimă şi colectivă, pare să-şi fi reintrat pe deplin în drepturi. Proiectele şi portofoliile sînt imposibil de gestionat la un curs cu vreo 150 de studenţi. Examenul oral îţi dă posibilitatea să afli şi cît a învăţat studentul, şi ce-a înţeles din ce-a învăţat, şi ce conexiuni e capabil să facă, şi cum reuşeşte să-şi adune gîndurile şi multe altele. Sau poate mi se pare? 

Predau de mai mulţi ani, la cursul de bază, literatura română de pe la mijlocul secolului al XIX-lea, paşoptiştii şi postpaşoptiştii, de pe la Asachi şi Heliade pînă pe la Odobescu şi Hasdeu. Fiziologiile, meditaţiile, nuvelele lacrimogene, jurnalele de călătorie, romanele de mistere, poemele eroice, vodevilurile, dramele istorice în versuri, pastelurile, imnurile şi odele, scrisorile „la un amic“ şi toate cele nu prea îndeamnă să smulgi din raftul bibliotecii, în nişte clipe de răgaz, vreun volum de Bolintineanu, de Alecsandri sau de Bujoreanu. E o literatură care şi-a pierdut „vechimea“ ce poate stîrni, la o adică, puseuri bibliofile – vreun Cantemir, nişte cronicari… – fără să-şi fi cîştigat încă modernitatea, pentru care, altminteri, se străduieşte din greu. Nu mai e nici de „atunci“, nici nu e deja de „acum“. Din „veche“ a devenit, vai, vetustă! Deşi, încerc să-mi conving studenţii, dacă te uiţi la ea mai îndeaproape, descoperi o sumedenie de lucruri interesante despre mentalul românesc, de ieri ca şi de azi. 

Dar cine mai e dispus să-şi coboare privirea în măruntaiele textelor? Mai greu pentru studenţii noştri oricum grăbiţi, alergaţi trei ani de zile prin dubla specializare filologică, cu un noian de ore de curs şi un purcoi de examene, la care se mai adaugă şi job-ul prestat în paralel, ca să-şi poată plăti camera la cămin. An de an a trebuit să-mi măsor bibliografia şi să o consider, în final, nerealistă, în ciuda dichiselilor operate din foarfece în anul precedent. 

În final, într-o tentativă de a împăca şi capra şi varza, şi lipsa cronică de apetit sau de disponibilitate pentru lectură şi puzzle-ul literar al perioadei, am compus un soi de bibliografie etajată: lecturi

şi

Primele: condiţia de absolvire şi materialul de utilizat în croiala subiectului 1 de la oral. Numai texte primare, la care am ajuns, la un moment dat, să socotesc numărul total de pagini şi numărul de ore necesare pentru parcurgerea lor. Cu o viteză medie de 40 pag./oră, am ajuns la concluzia că, pe parcursul semestrului, ar fi nevoie cam de 15 minute de citit pe zi. Pentru unul dintre cele două cursuri fundamentale la română, am zis eu, nu e exagerat.

sînt menite să amplifice evantaiul sever amputat de lecturi, în funcţie de preferinţe. În plus, le dau studenţilor şansa de a compensa o tragere ghinionistă la subiectul prim. Au doar trei de pregătit, cîte unul pentru proză, pentru poezie şi pentru dramaturgie.

trimit la scrieri de critică şi de istorie literară, pentru aspiranţii la note de top. 

Am experimentat sistemul ăsta cînd predam la teologie-litere, o dublă specializare care între timp s-a desfiinţat. Prima tranşă s-a soldat cu un dezastru. Picaţi: circa 80%. Şefa de an mi-a spus, în final, că nu am milă creştinească. M-am simţit nevoit să-i explic că eu sînt responsabil doar de dreptatea pămîntească. De restul se ocupă cineva de mai sus.

Spre surpriza mea, în anii următori sistemul a început să funcţioneze. E bine cînd îţi merge numele de zbanghiu, cu condiţia să ceri de la alţii ceva raţional şi corect. Însă nu am uitat, de atunci pînă azi, ca la fiecare început de curs, cînd le explic studenţilor ce aştept de la ei şi le prezint mirobolanta mea bibliografie etajată, să îi somez, mai în glumă, mai în serios, să meargă la DEX şi să caute ce înseamnă „obligatoriu“, „opţional“ şi „facultativ“. 

Nu-i incriminez pe tineri pentru delict de ignoranţă. Au învăţat şi ei ce i-au învăţat mai-marii. Pentru că jongleriile cu noţiunile regulatoare, pentru definirea cărora alţii poartă bătălii la baionetă, stau în firea societăţii româneşti. 

Opţionalitatea a fost endemic decuplată în învăţămîntul românesc de la ideea de obligativitate:

Ca şi de cea de oportunitate:

Pare imposibil de dezrădăcinat din sistemul nostru educaţional concepţia potrivit căreia un curs opţional, fie la şcoală, fie la universitate, este de rang inferior, atît ca nivel de pregătire, cît şi ca exigenţe de absolvire, faţă de unul obligatoriu. Ar trebui, cred, să fie exact pe dos. Alegerea reprezintă o responsabilizare, atît în ce-l priveşte pe alegător, cît şi pe ofertant. În practică însă, opţionalele devin cel mai adesea umpluturi de normă, prestidigitaţii menite să rezolve încurcături de personal. 

În reforma din vremea lui Andrei Marga, de pildă, şcolii i se dădea posibilitatea de a gestiona o marjă mult mai largă de opţionalitate decît anterior. Un lucru bun, mi-am spus. Dă elevilor posibilitatea de a-şi asuma într-un grad mai ridicat parcursul de formare, pe de o parte, iar profesorilor prilejul de a-şi extinde aria de interes profesional dincolo de cadrul birocratic al cursurilor obligatorii. La reforma reformei iniţiate de Ecaterina Andronescu s-a tăiat coada pisicii, pe motiv că opţionalitatea e o fandoseală pentru elevi plezirişti şi profesori franctirori. 

Din marea polemică naţională despre orele de religie a rezultat că bătălia se purta pe tema colii A4 prin care părinţii ar fi trebuit să-şi exprime fie acordul, fie dezacordul pentru frecventarea acestora de către copiii lor. Asta arată, o dată în plus, nivelul de conştientizare a noţiunilor regulatoare care ar trebui să asigure buna funcţionare a societăţii româneşti. 

Probabil că nivelul cel mai eclatant al confuziei a fost atins în 2000, cînd, în urma unor modificări ale Legii educaţiei trecute prin Parlament în unanimitate pe căldură mare, s-a reinstaurat învăţămîntul obligatoriu de 10 clase, cu liceu în două trepte, exact ca pe vremea regretatului dictator. Presa vremii, bine fezandată de Guvernul Năstase, a aplaudat atunci la unison iniţiativa ministerului, de a fi dat bieţilor copii şansa de a-şi prelungi şcolarizarea. Pentru că, la noi, se pare că între ce primeşti şi ce ţi se cere nu e nici o deosebire. Iar că acum, de pe urma mărinimiei Guvernului de anţărţ, am ajuns iarăşi în top la abandonul şcolar, ce mai contează? 

Nu m-aş mira dacă, la un moment dat, chiar şi ANAF-ul ar începe să ne explice că un nou bir e o nouă şansă. Pentru noi, desigur. Pentru România. Pentru toţi. 

Liviu Papadima este profesor de literatură română la Facultatea de Litere, prorector la Universitatea Bucureşti; coautor al manualelor de limba şi literatura română pentru liceu, apărute la Humanitas Educaţional. A coordonat mai multe volume apărute la Editura Arthur.