Gastarbeiter

Am convingerea că

Mă refer la exodul forţei de muncă, pentru că cel al creierelor a început de prin 1971 – după Tezele din Iulie – şi de atunci nu s-a oprit, practic, niciodată. Am dobîndit această convingere ca muncitor sezonier

în Marea Britanie, timp de doi ani consecutivi (2014 şi 2015), iar rostul acestui text este de a-mi argumenta punctul de vedere. 

Esenţialul este că angajatorii din România nu pot oferi salarii la fel de mari ca acelea din Europa de Vest (fapt obiectiv), iar muncitorii români consideră că „sînt proşti“ dacă nu pleacă în Vest (fapt subiectiv). Chestia cu prostia nu este ceva recent, dar a căpătat dimensiunile unei adevărate psihoze din 2007 încoace, pe care criza din 2009 n-a făcut decît s-o agraveze. Am fost şi sînt parte a acestei psihoze, aşa c-am să descriu, aproape la întîmplare, mici felii din experienţa unui

(las pe alţii mai deştepţi să tragă concluziile!).

Majoritatea celor pe care i-am cunoscut au venit „la sigur“, adică fiindu-le promis un job, sezonier sau permanent, chiar dacă pentru cîţiva promisiunea a rămas vorbă goală şi-au trebuit să îşi caute la faţa locului, rugîndu-şi colegii de cameră să întrebe „de muncă“ pe şantierele unde lucrau, căutînd la rubrica „Anunţuri“ de pe site-ul

, ducîndu-se duminica la biserică şi recomandîndu-se altor români, sau chiar venind seara cu noi la fotbal, nechemaţi (şi fără loc în echipă), în speranţa că cineva din vreo altă echipă de români ar putea avea nevoie de un om, indiferent pentru ce lucrare, indiferent pe ce termen. Pentru cei interesaţi, românii joacă fotbal în fiecare sîmbătă seara, la Salisbury Hall Blades Playing Fields. Probabil şi în multe alte locuri, pe care nu le ştiu. În ceea ce mă priveşte, am avut de ambele dăţi cîte un contract de două luni, fără probleme. 

Într-o casă-tip, cu cinci camere, o baie şi o bucătărie, locuiam 16 muncitori români (13 bărbaţi şi două femei – cea de-a treia era proprietăreasa, singura care nu lucra nicăieri şi rămînea acasă peste zi). Drumul pînă la locul de muncă lua cam între două şi patru ore pe zi (dus-întors), aşa că timp pentru socializare nu prea rămînea, iar ce rămînea se consuma cu gătitul mîncării şi spălatul rufelor (fiecare îşi gătea şi spăla separat, ceea ce crea nesfîrşite dificultăţi). Eu stăteam în cameră cu alţi trei colegi, avînd un singur dulăpior pentru hainele tuturor; din acest motiv, „spaţiul personal de depozitare“ al fiecăruia se limita la sub-patul propriu. Ca efect secundar benefic, asta ne obliga să păstrăm camera foarte curată. 

Deşteptarea era la cinci şi un sfert, în fiecare zi, cu excepţia duminicii (lucram uneori şi duminica, dar în acord, aşa că ajungeam la muncă atunci cînd voiam noi). Pînă la şase fără un sfert terminam cu micul dejun (pîine poloneză şi

egipteană), beam ceaiul sau cafeaua şi plecam spre

(locul de adunare al celor de la firmă). Primeam job-urile pe ziua respectivă, plecam, iar la şase sau şapte seara eram înapoi. Predam echipamentul şi ajungeam la gazdă în jur de opt. Găteam (în general, tocăniţe), mîncam şi apoi pregăteam sandvişurile pentru a doua zi. Din păcate, bucătăria era permanent inundată seara de fum de ţigară şi de manele (Babi Minune), aşa că ne retrăgeam cît mai repede la somn. 

Meseria pe care am prestat-o la Londra se cheamă „arboristică“, dar, în practică, numai un ochi foarte exersat m-ar fi deosebit de ceea ce noi numim „muncitor la spaţii verzi“. Aş putea explica pe îndelete că nu e aşa, că arboristica e arta producerii şi conducerii arborelui decorativ urban etc., dar sînt convins că nu vă interesează. E suficient să spun că făceam echipă cu doi arborişti foarte bine calificaţi din România (un

şi un

), iar partea mea de muncă în echipă consta din măturatul străzii de rumeguşul lăsat de drujbe, plus tocatul crengilor cu un utilaj numit

. Ambele sînt munci necalificate, dar colegii aveau nevoie de un vorbitor în echipa lor, altfel patronul nu le-ar fi dat nici un job. Nu am senzaţia că am fost ţinut din milă, dar sînt perfect conştient că am încurcat de nenumărate ori bunul mers al lucrărilor, datorită inexperienţei, lipsei de calificare şi celor două mîini stîngi de intelectual. 

Cîştigul zilnic (plata ni se calcula la zi, iar banii îi primeam de două ori pe lună) poate părea mare, privit de pe piaţa muncii din România, dar trebuie ţinut seama că din aceşti bani trebuia să mîncăm, să plătim 75 de lire pe săptămînă la cazare, să ne acoperim costul biletelor de avion şi al echipamentului personal (căşti, mănuşi, pantaloni, bocanci). Această din urmă cheltuială nu-i mică, pentru că echipamentul este produs în Germania: 120 de lire costă pantalonii, 150 de lire bocancii (ambele articole au încorporate elemente de protecţie anti-drujbă, în caz de accident). Apropo de accident, cam toţi muncitorii pun deoparte o sumă destul de mare, pentru cazul în care „strică“ un utilaj de-al patronului, pe care trebuie să-l repare singuri – sau să plătească pentru reparaţie. Majoritatea utilajelor sînt vechi şi uzate, aşa că sus-pomenitul „caz“ se iveşte mai mereu. 

Nici eu şi nici coechipierii mei n-am trimis bani acasă, dat fiind că am rămas la muncă doar două luni, dar toţi muncitorii pe care i-am cunoscut trimit bani lunar sau trimestrial, de obicei prin Western Union. Există şi curse regulate de microbuze care ajung din Londra în toate colţurile României (adică la sate), iar cu aceste curse se trimit acasă o varietate stupefiantă de obiecte, despre care românii consideră că „nu se găsesc“ în ţară. Există şi situaţia penibil de frecventă cînd un muncitor vede în gunoi un obiect, îl recuperează şi îl trimite acasă prin acest sistem, pentru a fi reparat şi folosit. Cîteva exemple: mingi de fotbal dezumflate, cărucioare de copii stricate, încălţăminte, genţi de damă, genţi de voiaj, sticle goale de whisky „cu dop“ (?!), biciclete, cărucioare de supermarket, şepci inscripţionate, căni metalice, lanţuri antifurt. Tot prin acest sistem (care se numeşte „pe maşină“), muncitorilor li se trimit din ţară butoiaşe cu murături, garniţe cu carne în untură, pet-uri cu ţuică. 

Se prea poate să fie, dar eu n-am întîlnit „lupi singuratici“ la Londra. Fiecare a lăsat acasă o nevastă (sau două), un copil sau mai mulţi, minimum o iubită. Am cunoscut şi un om care n-avea în ţară decît un frate, căruia-i trimitea tot ce cîştiga: cu banii, fratele construia două case, una lîngă alta, urmînd ca

-ului, odată întors acasă şi instalat într-una dintre ele, să i se găsească o nevastă, de către soţia fratelui. Situaţia mi s-a părut exotică, dar se pare că aşa e tradiţia în zona respectivă (Vaslui), anume ca bărbatul să „aibă casă“ pentru a putea găsi o nevastă „bună“, dintr-un „neam bun“ (am citat exact cum mi s-a povestit). Mulţi dintre cei tineri (sub 25 de ani) au preferat altă formulă, în locul locuitului la gazdă: s-au asociat în grupuri de patru sau cinci, au închiriat singuri o casă, apoi şi-au adus iubitele din ţară şi le-au băgat în „aclimatizare“. E puţin probabil că aceştia se mai gîndesc, pe termen lung, la repatriere: după ce la Londra li se vor naşte primii copii, legăturile cu ţara vor slăbi treptat. Întocmai după proverbul rusesc: „Omul pleacă repede de la sat la oraş, dar de la oraş niciodată înapoi la sat“. Revenind la cei cu două neveste în România, e vorba de bărbaţii divorţaţi şi recăsătoriţi (care trimit bani şi „fostei“), sau de cei care-şi împart farmecele între nevastă şi amantă. Am fost surprins să întîlnesc atîţia Don Juani printre muncitorii din construcţii, dar faptele sînt fapte. 

Deşi se lăudau ca nişte copii de grădiniţă, foarte rar se îndurau românii noştri să apeleze la amorul plătit (e vorba de micile întreprinderi stradale care sînt saloane de cosmetică în timpul zilei şi îşi schimbă destinaţia după căderea nopţii). Poate şi tarifele să-i fi descurajat – distracţia costa cît plata a două zile de muncă grea pe şantier –, dar cred că bariera de limbă era principalul obstacol psihologic: neputînd comunica decît prin semne cu fetele, muncitorii erau lipsiţi de micul moment de grandomanie al „bărbatului care îşi permite să plătească“ şi care le-ar mai fi alinat frustrările adunate. 

Principalul izvor de frustrare era comportamentul britanicilor, deşi ei se purtau foarte corect, în esenţă. Dar cînd interlocutorul român nu înţelegea absolut nimic din ce i se spunea, britanicul îşi pierdea „coaja“ de civilizaţie şi-i spunea în faţă ce crede el despre esticii primitivi care vin la o ţară de-a gata, în loc să stea acasă şi să şi-o construiască pe-a lor. Din nefericire, a trebuit să aud şi să traduc în repetate rînduri acest

. Nu mi-a făcut plăcere.

Mă opresc aici cu „decupajele“, pentru că mi se termină spaţiul, dar nu înainte de a repeta ideea de la început (şi singura a articolului): au plecat din ţară foarte mulţi muncitori şi vor pleca încă şi mai mulţi. Cu excepţia (izbitoare) a domeniului IT, în România sînt job-uri puţine şi prost plătite; angajatorii nu pot mări salariile, dar se plîng din răsputeri că „nu găsesc oameni“ (?!). Eu nu pot să-i ajut. Sînt prea ocupat cu toţi cei care mă abordează pe Facebook („Mihai, învaţă-mă şi pe mine cum să plec la muncă afară!“). Nu sînt de acord cu „afară“

cum spun ruşii, unul dintre cele mai urîte şi umilitoare cuvinte din limba lor), dar îi învăţ. Cineva trebuie s-o facă şi pe formatorul de

!  

Caţavencii

Foto: wikimedia commons