Regele Prejudecată

Într-un studiu asupra mentalităţilor socio-politice din America secolului al XIX-lea, intitulat provocator

cel mai înverşunat dintre transcendentaliştii lui Ralph Waldo Emerson, Henry David Thoreau, face o constatare deconcertantă. După Revoluţie (Războiul de Independenţă împotriva Marii Britanii,

) – spune el –, America l-a înlocuit pe Regele George cu Regele Prejudecată. Nu este vorba nici despre lipsă de patriotism aici şi nici despre obtuzitate intelectuală, deşi, repet, pentru non-americanii familiarizaţi cu dezvoltarea intensă a Lumii Noi încă din această perioadă, afirmaţia păstrează un conţinut debordant. Thoreau îşi exprimă mai curînd concepţia lui transcendentalistă radicală, nepărînd dispus să facă vreun compromis. Faptul nu trebuie să surprindă. Transcendentaliştii aveau un tipar de gîndire destul de straniu pentru noi. Ei se opuneau „civilizării“ şi „instituţionalizării“ umanităţii, considerînd statul – ca şi Nietzsche în Europa – inamicul public numărul unu. Emerson, liderul grupului (fost pastor unitarian, o variantă suficient de rigidă a neoprotestantismului) vorbeşte frecvent despre transpersonalizarea individului, un fel de ieşire din propriul eu socializat, şi despre asumarea unei vieţi „impersonale“. Aceasta ar presupune renunţarea la confortul oferit de civilizaţie, existenţa în mijlocul naturii fără „bunurile“ societăţii (care creează dependenţa suicidală), capacitatea „obiectivării“ şi, implicit, a „vizionării“ esenţelor. Altfel spus, o negare a sinelui şi o integrare – aşa cum recomanda chiar Emerson – într-un ambiguu „non-eu“. 

Thoreau a împins însă această ideologie, preponderent culturală şi psihologică, spre extremismul social, folosindu-se, în rebeliunea sa, nu doar de scris, ci şi de propria persoană. Nu a fost niciodată „încadrat“ instituţional, cum ne-am obişnuit să spunem, nu-şi plătea taxele către stat, considerîndu-l un instrument satanic, îndemna funcţionarii publici să-şi dea demisia şi, timp de doi ani, două luni şi două zile, a trăit, autoexilat, în pădurea Walden, fără nici un „mijloc“ de supravieţuire adus din lumea civilizată (s-a folosit doar de lucrurile puse la dispoziţie de natură). A avut un statut de hippie arhetipal, fiind vegetarian (consumul de carne i se părea barbar) şi vieţuind, cum des observa chiar el, „economic“, adică prin strictul necesar. A făcut închisoare pentru neplata impozitelor, nu s-a căsătorit niciodată şi nu a avut copii sau alte responsabilităţi, a fost întreţinut de Emerson şi de părinţi în plină maturitate, iar apoi a murit – ca un romantic adevărat – la o vîrstă foarte tînără, din cauza bolilor contractate în pădure. Ironic şi, totuşi, măreţ. Tragic şi, în acelaşi timp, victorios. Prin urmare, sentinţa amintită nu este o butadă gratuită, ci articularea concepţiei socio-culturale şi intelectuale de care autorul nu s-a dezis nici o clipă. În acelaşi eseu – dar şi în altul, la fel de virulent, numit

, Thoreau crede că din actul guvernării lipseşte conştiinţa, fapt care transfigurează toţi locuitorii sistemului social, la un moment dat, în „maşini“, „automate“ fără spiritualitate, răspunzînd la stimuli mecanici şi nu la comunicare. 

În relaţia cu statul, persoanele îşi pierd umanitatea şi capătă trăsături de fiinţe pervertite, corupte din autenticitatea lor originară. Asemenea „stăpînului“ lor (statul), ele nu mai au „suflet“, dezvoltîndu-şi simţurile, impulsurile rudimentare, instinctele şi devenind invariabil fiinţe

. Statul (biruitor în opera sa de depersonalizare) începe să se adreseze doar acestei materialităţi primitive, păstrînd controlul absolut asupra individului despiritualizat. Cum îşi realizează însă „monstrul“ nietzschean autocraţia peste simţuri? Foarte simplu: stimulînd necondiţionat numai „corporalitatea“ persoanei şi nicidecum conştiinţa sa. Avem cel puţin un exemplu convingător. Atunci cînd îl răsplăteşte ori, dimpotrivă, îl pedepseşte pe individ, societatea comunică, în mod unilateral, cu „materialitatea“ lui corporală, transformîndu-i

(şi nu

) într-o dimensiune ontologică prioritară. Succesul persoanei în sistem primeşte lauri materiali – acel confort obscur de care vorbea şi Emerson – şi, prin contrast, inadaptarea sau, pur şi simplu, refuzul rigorilor civilizaţiei economice generează reprimarea aceleiaşi entităţi corporale. Bunăoară, cel închis pentru neplata impozitelor (autorul foloseşte, fără îndoială, exemplul personal) constată că, pentru statul în care trăieşte, nu este decît o construcţie din carne, sînge şi oase pe care ultimul le pedepseşte exemplar. Coerciţia socială se răsfrînge exclusiv asupra corpului material, neglijînd în întregime conştiinţa. Un dogmatism impardonabil şi ridicol care ne reduce la animalitate. Creatorul său rămîne acest Rege Prejudecată, stereotipul rudimentar, transmis din generaţie în generaţie, conform căruia trăim doar pentru a ne sluji simţurile. 

Vă veţi fi întrebat care este legătura dintre această ideologie, azi apusă, şi lumea contemporană, în special universul nostru mioritic, ce pare mai curînd

– prin „vieţuirea“ economică minimală – decît

? Nu una neapărat vizibilă. „Nesimţitorul monstru“ nietzschean intră periodic în campanie electorală şi, prin asociere, mi-am amintit de Thoreau. Regele Prejudecată îşi începe atunci, după cum s-a văzut, de altfel, nu demult, dialogul ipocrit cu fibrele, ţesuturile, tendoanele, arterele şi parenchimele noastre. Treptat însă – lucru iarăşi verificat în ultima campanie –, noi nu mai simţim zvîcnirile de altădată.  

Istoreme