Ghiuleaua de la picior – cum a ajuns Grecia captivă în Uniunea Europeană

La începutul anilor ’80, unchiul soţului meu, Nick, a început să viseze. Şcoala sa pentru limbi străine din Corfu era plină de elevi dornici să înveţe engleză sau franceză sau germană înainte ca Grecia să adere la Uniunea Europeană. Aşa că Nick a extins şcoala. Ulterior, îmbătat de succesul său şi de disponibilitatea creditelor în drahme, a împrumutat bani pentru a construi un magazin alimentar şmecher şi pentru a înfiinţa o firmă pentru închirierea motocicletelor. În 1992, în ajunul creării Uniunii Europene, Nick era deja o persoană bogată lăfăindu-se, ca şi majoritatea grecilor, în presupusa prosperitate a unei Europe unite economic. 

Astăzi, Nick şi Grecia sînt faliţi. Între 2008 şi 2013, grecii şi-au văzut venitul mediu scăzînd cu 22%. Peste un sfert din forţa de muncă este acum în şomaj, inclusiv Nick, fosta sa soţie şi unicul lor fiu. Între octombrie 2014 şi martie 2015, Grecia a văzut ieşiri de capital din ţară de aproape 28 de miliarde de euro, iar proaspăt aleasa conducere a ţării n-a prea avut noroc să obţină ajutor din partea creditorilor pentru reducerea datoriilor. 

Retrospectiv, este uşor să-i învinovăţim pe Nick şi pe compatrioţii săi pentru împrumuturile şi cheltuielile prea mari (ceea ce au făcut, într-adevăr), şi pentru evitarea responsabilităţilor fiscale, încrezîndu-se mult prea naiv în gloria uniunii economice. Sursele prăbuşirii Greciei merg însă mult mai departe de propriul comportament nesăbuit şi de măsurile de austeritate pe care i le-au impus alte ţări. Pe scurt, Grecia n-ar fi trebuit oricum să adere la Uniunea Europeană – şi nici nu ar trebui ţinută captivă acum acolo. 

La începutul anilor ’90, Grecia se afla departe de criteriile economice descrise de Tratatul de la Maastricht, documentul fondator al Uniunii Europene. De exemplu, rata inflaţiei în Grecia era de 20%, în contrast cu ţinta Maastricht de 3,9%, în timp ce deficitul bugetar era de 11,4%, faţă de 3%. În 1999, cînd a fost lansată uniunea monetară, Grecia a eşuat din nou în respectarea criteriilor, dar a reuşit să se strecoare în Eurozonă după doar doi ani. Un deceniu mai tîrziu, cînd a lovit criza financiară, Grecia înregistra un deficit bugetar de două cifre şi acumulase o datorie de 130% din PIB. Nu-şi rezolvase deloc problemele structurale, inclusiv colectarea sumară a taxelor, norme care sufocau mediul de afaceri şi o vastă şi ineficientă structură birocratică de stat. De atunci, Grecia nu a reuşit încă să acumuleze voinţa politică pentru rezolvarea acestor probleme. 

Pentru a înţelege de ce aderarea Greciei la Uniunea Europeană a fost atît de problematică şi totuşi atît de sigură, trebuie să ne întoarcem la visul politic schiţat la sfîrşitul celui de-al Doilea Război Mondial, al unui continent în sfîrşit liber de ororile războiului. Iniţial, Uniunea Europeană nu era văzută ca o piaţă financiară unică ori ca o zonă comercială de liber schimb, ci mai mult ca un spaţiu de cooperare socială şi politică. După cum spunea Jean Monnet, arhitectul iniţial al UE, „ceea ce trebuie să ne dorim este o fuziune a intereselor între popoarele europene“. Grecia, prin legăturile sale strategice cu Statele Unite şi cu NATO, şi cu un statut aparte, de loc al apariţiei democraţiei, constituia un element distinct în această viziune politică. 

Pe parcursul anilor 1960-1970, o nouă generaţie de lideri politici europeni s-a îndepărtat de această viziune politică a predecesorilor lor, concentrîndu-se, în loc, pe motivele financiare şi economice care ar putea aduce împreună popoarele europene. Abordarea a funcţionat: corporaţiile cu sedii în ţările mici precum Belgia şi Olanda au intrat imediat în joc, atrase de perspectiva unor pieţe mai mari şi de costurile mai mici pentru expansiunea continentală. 

Finanţiştii au îmbrăţişat ideea fuziunilor transfrontaliere şi a unui regim al taxelor mai simplu. Iar cetăţenii de rînd precum Nick au ieşit din naţionalismul lor tradiţional pentru a adopta o viziune de comerţ liber şi de bogăţie comună. (Bineînţeles, guvernul grec – alături de cele ale Portugaliei, Spaniei, Italiei – a fost de asemenea nerăbdător să primească fonduri de la partenerii europeni mai bogaţi.) 

Astfel, la o primă vedere, Uniunea Europeană părea un mare succes. Dar odată cu inversarea trend-ului financiar, fundaţiile nesigure ale uniunii monetare au devenit neplăcut de evidente. Grecia, între alte ţări, a început să se afunde din 2009 sub muntele de datorii, creşterea pe tot cuprinsul Europei a încetinit, iar anxietatea a început să se instaleze.

Economic, Grecia are o importanţă redusă pentru Europa. Chiar dacă ţara ar intra în faliment sub datoria covîrşitoare, valoarea totală a pagubelor ar fi minimă (320 de miliarde de euro), iar creditorii ar fi în special entităţi finanţatoare europene, care nu ar fi afectate în mod serios de pierdere. Din punct de vedere politic însă, ţara are o importanţă deosebită – nu numai din cauza ameninţării ascensiunii partidului profund socialist Syriza la adresa consensului neoliberal al continentului, cît, mai ales, pentru că lipsa de opţiuni a Greciei este şi a Europei. Sau, pentru a fi mai directă, dacă nu există

pentru Grecia, nu există pentru nimeni. 

În ceea ce ar putea fi numit un act de geniu politic, creatorii Uniunii Europene au obligat naţiunile să cedeze părţi din suveranitatea lor – baterea monedei, securizarea graniţelor, reglementarea schimburilor economice – către un organism supranaţional. Dacă termenii acestei înţelegeri extraordinare ar fi fost negociaţi tot timpul, Uniunea n-ar fi funcţionat niciodată. Aşa că fondatorii au inventat o schemă care să nu permită ieşirile. Nu este vorba că regulile pentru retragerea din UE sînt complicate, dure sau costisitoare. Pur şi simplu nu există nici unele. Pentru a începe măcar să-şi pună problema ieşirii din zona euro, minimul pe care Grecia ar trebui să îl facă ar fi să înceapă din nou să tipărească drahme, să recalculeze toate preţurile şi activele denominate în euro şi să încerce să strîngă fonduri prin obligaţiuni de stat care ar putea fi emise la dobînzi extrem de mari. Întreprinderea acestor măsuri într-o perioadă de prosperitate economică ar fi extrem de dificilă, iar întreprinderea lor într-o perioadă de dificultăţi s-ar putea arăta catastrofală. 

De aceea, lupta dintre Syriza şi Troica europeană, şi dintre Angela Merkel şi Alexis Tsipras, nu ţine deloc de entităţi şi de lideri. Ci e vorba despre o decizie politică luată în urmă cu mai multe decenii pentru punerea în practică a viziunii unei Europe unificate care să nu se afle la cheremul inflexiunilor politice ale statelor membre şi despre consecinţele pe termen lung ale încercării de autoamăgire că Grecia ar fi fost vreodată ceva ce nu este. 

Foreign Policy

Wonder Women: Sex, Power, and the Quest for Perfection.

preluare din

traducere de Alexandru FOTESCU  

Foto: wikimedia commons