Mai multe feluri de greci

Una dintre primele ţări capitaliste pe care le-am vizitat prin anii ’90 a fost Grecia. Mi-a plăcut grozav atunci, tot aşa cum mi-a plăcut şi ulterior. Era cu mult peste România (nu vă faceţi iluzii, chiar şi astăzi e aşa). Rareori mi s-a întîmplat să am probleme în Grecia şi foarte puţine reproşuri aş avea. E adevărat, una e să fii turist şi alta să fii cetăţean şi locuitor permanent. Se ştie că ei au o grijă specială pentru turişti, fiindcă le sînt una din sursele majore de venituri, dacă nu chiar prima. Dar dacă lucrurile nu merg bine, în general, în ţară, nici turiştii nu se vor mai înghesui. E mai complicat, de pildă, să-ţi faci în vara asta planuri pentru Grecia, mai ales cînd auzi că de la bancomate nu se mai pot scoate decît sume limitate de bani, că s-ar putea să fie manifestaţii şi contramanifestaţii, cu eventuale violenţe, în principalele oraşe şi aşa mai departe. Este un exemplu din care se vede foarte clar cum pierderea unor valori abstracte, precum buna imagine a ţării sau credibilitatea ei externă, se pot transforma în pierderi concrete, materiale şi financiare. Circula la un moment dat o idee (cred că lansată de Octavian Paler) despre Phidias şi Pericle (şi despre alţi mari greci din Antichitate) care, prin ceea ce au făcut în urmă cu peste două mii de ani, au reuşit să contribuie la PIB-ul Greciei de astăzi. Adică lumea vine astăzi să viziteze contra cost ceea ce au creat anticii, Phidias cu propriile mîini, Pericle cu a sa cîrmuire care a permis înflorirea artelor şi construirea de temple şi statui nemaipomenite. Nu mai vorbim de moştenirea filozofică şi democratică pe care au lăsat-o europenilor vechii greci… Dar ce se întîmplă cu noii greci? În primul rînd, se observă că au un conducător opus lui Pericle, care nu aduce decît deservicii ţării şi care-şi bate joc de valorile moştenite de la antici. De fapt, nici în sens rău comparaţia nu merită făcută. Dar cu ce au greşit grecii de rînd ca să suporte aşa un moment istoric nefast? Mulţi spun că au avut privilegii prea multe, că au trăit pe datorie, că au consumat fără să producă pe măsură. 

Avînd toate clişeele astea în minte, de cîte ori am fost în Grecia în ultimii ani n-am văzut şi n-am simţit nimic care să mi le confirme. Sigur, ce nereguli aş fi putut să observ ca simplu turist? Servicii proaste, o atmosferă neplăcută sau defecte individuale ca lenea, răutatea, aroganţa, delăsarea, nesimţirea, hoţia, cerşetoria. Ei bine, nu, nimic din toate astea. În orice caz, nu la un nivel mai mare decît în alte părţi. Greşelile (sau chiar hoţiile) erau făcute în umbra culoarelor guvernamentale. Poate că greşeala sau păcatul cel mare al oamenilor a fost felul în care au votat, mai ales la ultimele alegeri. 

La modul general, s-ar putea conchide că soarta colectivă nu e legată neapărat de virtuţile sau de păcatele fiecărui individ. Şi că nu e neapărat însumarea sau media acestora. Ar putea fi însă legată de felul în care oamenii votează. Din păcate, soarta unei ţări depinde enorm de deciziile şi acţiunile conducătorilor, de competenţa şi inspiraţia acestora, în special în momentele cruciale. Grecii au avut ani de-a rîndul o clasă politică coruptă şi guverne mincinoase. Astăzi au nişte conducători de-a dreptul inepţi. Se spune, pe de altă parte, că fiecare popor îşi are conducătorii pe care-i merită. Făcînd abstracţie de conceptul de popor, care scîrţîie, afirmaţia de mai sus e greu demonstrabilă. Sigur, partea populaţiei care a votat partidul lui Tsipras şi care iese în stradă blamînd instituţiile Uniunii Europene, probabil că îşi merită pe deplin actualii conducători şi situaţia în care aceştia au adus-o. Dar ce ne facem cu cei rezonabili, cu oamenii harnici şi care şi-au văzut de treabă, pe care i-am întîlnit adeseori prin locurile mai mult sau mai puţin turistice pe unde am fost? Ei rămîn captivi şi buni de plată pentru nechibzuinţa guvernelor, în solidar cu cei mai puţin raţionali? Din experienţa noastră proprie, cam aşa se întîmplă. Istoria lucrează

cu toptanul. 

Cineva observa însă că uneori, în lume apar şi situaţii în care majoritatea unei populaţii a votat bine şi s-a ales cu rău. De pildă, ucrainenii au fost invadaţi de ruşi exact cînd au început să facă alegeri bune în propria ţară. Sigur, mergînd şi mai departe, te poţi întreba cu ce au greşit popoarele din estul Europei care, fără să facă alegeri greşite, au trebuit să suporte zeci de ani de comunism. Sau invers, ce merite au avut naţiunile din vestul Europei că, după război, au putut trăi în prosperitate şi libertate? De ce pe noi ne-au „eliberat“ ruşii şi pe ei i-au eliberat americanii? Sau de ce grecii (din nou grecii) au fost scăpaţi, aproape cu de-a sila, de comunism, iar noi am rămas pradă lui? Şi mai dramatic, de ce nemţii din Est au trebuit să suporte sovietizarea, în vreme ce fraţii lor din Vest au prosperat? De ce Coreea de Sud e una din cele mai dezvoltate ţări de pe glob, în timp ce Coreea de Nord e un coşmar totalitarist? Asta ar spune că geopolitica, geografia sînt mai importante decît nişte simple alegeri? Poate. Dar cazurile de mai sus au în comun un factor extern, o forţă agresoare sau ocupantă care nu ţine seama de voinţa unei comunităţi. În Grecia însă, în plină epocă de pace şi democraţie, o majoritate relativă, nesilită de nimeni, a ales rău. Chiar dacă ruşii şi-or fi băgat coada şi pe acolo, în sprijinul Syrizei, a fost ceva subtil şi încă nedemonstrat. Nu a fost o armată. Iar acum trebuie să plătească şi acei greci care n-au greşit cu nimic. Parafrazînd celebra frază a lui Faulkner, istoria nu se confundă întotdeauna cu dreptatea.