Cultura, „vidul planetar“ şi Ruy Blas

În anii ’90, după apariţia televiziunilor comerciale (ceea ce a însemnat difuzarea de producţii specifice acestei categorii de televiziuni), în presa culturală au început să apară tot mai multe articole pe tema „subcultura de la televiziune“. Îngrijorările, temerile, criticile continuă şi azi.

În anii ’90, după apariţia televiziunilor comerciale (ceea ce a însemnat difuzarea de producţii specifice acestei categorii de televiziuni), în presa culturală au început să apară tot mai multe articole pe tema „subcultura de la televiziune“. Îngrijorările, temerile, criticile continuă şi azi. Dar – de la început – discuţia pare să se fi fixat pe schema „cultură înaltă“ vs „restul“. Iar cînd se vorbea despre cultură la televiziune, nu părea nimeni preocupat să precizeze ce înţelege prin acest termen, ca şi cum ar fi limpede – şi acelaşi – pentru oricine.

Într-un articol recent, Cătălin Ştefănescu – unul dintre cei care au menţinut prezenţa culturii la televiziune – rezumă plastic linia care desparte ceea ce o mulţime de intelectuali au (sub)înţeles a fi distanţa dintre „cultură“ şi „subcultură“. Pornind de la Barometrul cultural pe 2014, comentează cîteva cifre generale: „O imagine: gradul de interes al populaţiei asupra culturii naţionale şi străine – 43% oarecum interesat, 23% puţin interesat, 11% deloc interesat, 23% foarte interesat. Pe «oarecum interesat» unii îl pot citi cu disperare, considerînd că nu mai e nimic de făcut pe aici, nici dacă se deschid filiale ale Bibliotecii din Alexandria în fiecare cartier. Alţii, mai optimişti, pot spune că e o cifră încurajatoare, că românul, atunci cînd spune «oarecum», face asta ca să nu cadă cumva în vreo extremă. Ca-n celebra situaţie din banc: întrebare – «Aveţi bideu?». Răspuns – «Mmm… Aşa şi-aşa…»“. În opoziţie cu această imagine sintetică, jurnalistul face o descriere colorată a tipurilor de cultură dezvoltate în ultimele decenii în oraşele româneşti: „Să-i mulţumim lu’ dom’ primar că ni i-a adus pe Boney M, pe Smokey şi pe Toto Cutugno! Banii care au intrat, în timp, în «programele» astea «culturale», dacă ar fi adunaţi, ar da nişte cifre instantaneu producătoare de fiori şi de fluvii de lacrimi. În norii fumului de la grătarele cu mici, printre beri la plastic, cu muzicile urlînd ca din gură de şarpe, ideea de cultură capătă un chip extrem de prietenos.  Devine un soi de partener la veselie, un «pretenar» căruia poţi să-i pui berea-n cap, dacă ai chef, ba chiar să-i tragi şi-un şut în cur, dacă ai senzaţia că se uită nu ştiu cum la tine“. Din motive electorale, primarii şi politicienii le oferă oamenilor cultura „pe care o vor“ şi ajung, astfel, prin acumulare (căci fiecare localitate are un buget pentru „manifestări culturale“ pe care îl consumă pe astfel de evenimente), să creeze de fapt un fel de mainstream ad-hoc: „Cultura e ce-ţi spunem noi. Ce-ţi dăm noi să mesteci, după ce-ai supt din zahărul băgat în batistă. N-are rost să-ţi baţi creierii cu tîmpenii. Facem un festival de folclor, peste o lună-l avem p-ăla al berii, dup-aia vin Zilele Oraşului, Paştele, Crăciunul, Revelionul, la toate ai focuri de artificii, îţi dăm cultură, vere, de n-o poţi duce! Îţi dăm ceva frumos, deosebit“ (Cătălin Ştefănescu, „Mulţumim, din inimă, partidelor“, în Dilema veche, 26 martie 2015). 

În această colorată descriere, dacă dăm la o parte mărcile voit accentuate ale „specificului românesc“ (mici, bere etc.), apare ceea ce se cheamă „popular culture“ în studiile americane. Şi pe parcursul articolului se simte (e chiar exprimată, succint) un fel de adeziune implicită la o accepţie a culturii care vine dinspre Matthew Arnold (în Culture and Anarchy, 1869): „contact with the best which has been thought and said in the world“. Inteligenţa, frumuseţea, pornirea spre perfecţiune, din antichitatea greco-latină, plus pasiunea morală şi socială de a face bine – aceste sînt caracteristicile care se opun „culturii date de primari“. Articolul lui Cătălin Ştefănescu ilustrează perfect termenii generali ai disputei care se poartă în jurul culturii – televizate sau nu – în presa românească de 25 de ani: „cultură înaltă“ vs „cultură de masă“. Sau, poate, „cultură populară“

„restul“. În general, „cultura de masă“, „media culture“ şi toate celelalte concepte din această zonă sînt foarte noi şi „neuzuale“ pentru o bună parte a intelectualilor şi publiciştilor români. 

Despre ce fel de cultură se vorbeşte, aşadar, în intervenţiile publicistice ale intelectualilor români? În principal, despre „cultura înaltă“, ca şi cum ar fi singura „de la sine înţeleasă“. Iar cultura înaltă e percepută, la noi, ca fiind mai ales cultura scrisă (aşa cum au observat mulţi autori), privită adesea fără referiri la interferenţele sale cu artele vizuale, cu muzica ori cu celelalte teritorii culturale. Cărţi foarte importante care analizează – istoric şi teoretic – evoluţia culturii române au foarte puţine referiri la „dialogul artelor“. E o constatare, nu un reproş. Numai că, într-o epocă atît de dinamică precum a noastră, dominată de sistemul mass-media şi plină de interferenţe extrem de interesante între formulele creative şi domeniile artistice, nu prea se mai poate discuta despre cultură cu sentimentul că toată lumea înţelege acelaşi lucru la auzirea ori citirea acestui cuvînt.  

Simplificînd lucrurile, odată ajunsă la televizor şi în presa de mare tiraj, cultura înaltă intră în mecanismele specifice industriei media, la care e nevoită să se adapteze. Se transformă în „pilule“, încearcă să se adreseze în mod potenţial tuturor sau măcar unui număr cît mai mare de persoane, iar dacă nu reuşeşte, se refugiază pe „pieţele specializate“ de unde a plecat, prin intermediul unor nişe TV precum canalele Arte, Mezzo, TVR Cultural etc. (destinate „unor cunoscători instruiţi“). De ce ar regreta/critica atunci intelectualii lipsa culturii înalte de la televiziuni? Poate pentru că se uită foarte mult la televiziunile comerciale şi generaliste, eventual la ore de mare audienţă, şi n-o găsesc acolo. Poate pentru că resimt, în societate, o anumită scădere/degradare a gusturilor culturale (sau măcar o schimbare a lor, resimţită ca prea rapidă, şocantă, greu de administrat). Sau poate pentru că au încredere în continuare în valoarea socială şi formativă a culturii înalte în viziunea neoplatoniciană a lui Matthew Arnold. E întru totul legitim. Spaţiul românesc este însă în plină resincronizare cu „Occidentul“, cel puţin din acest punct de vedere: asimilarea interferenţelor, fuziunilor, mixajelor culturale de tot felul care au loc în lume de cîteva decenii. Resincronizarea însă e complicată şi – inevitabil – poate crea false contradicţii. 

Din acest punct de vedere, este mai mult decît ilustrativă opinia lui Nicolae Manolescu, un important critic literar român şi un intelectual cu autoritate. Într-un articol publicat pe blogul său de pe site-ul

, el observă dispariţia culturii literare la tînăra generaţie: „În societatea contemporană, cărţile nu mai joacă un rol esenţial, în timp ce Internetul a devenit o sursă de manipulare individuală şi colectivă, pentru că nu furnizează cunoştinţe, ci informaţii. Fac parte, probabil, din ultima generaţie care s-a bucurat de spiritul umanist pe care cultura literară l-a implicat dintotdeauna. Literatura nu mai este uneori menţionată nici măcar cînd vine vorba de umanism: alături de filozofie, de istorie sau de celelalte umanioare, unde îi este locul. Mulţi spun: nu ne putem opune progresului. Dar este cu adevărat un progres? Noi ne-am format în spirit umanist. Formarea intelectuală este astăzi una tehnică. Deosebirea constă în aceea că tehnica a fost şi este un mijloc, în vreme ce umanioarele au reprezentat şi ar trebui să reprezinte un scop. Confuzia aceasta, foarte răspîndită, îi transformă pe copiii noştri în stăpînii unor mijloace practice foarte eficiente, e drept, dar îi lipseşte de un ţel intelectual. Ei au devenit beneficiarii unor moduri de comunicare rapide şi extinse, dar nu au mai nimic important de comunicat. Uitaţi-vă pe bloguri şi restul! (...) Internetul e un vid planetar, în condiţiile în care nu furnizează cunoştinţe, ci informaţii. Şi e totodată o sursă enormă de manipulare individuală şi colectivă“. (Nicolae Manolescu,

) 

Găsim în acest citat cîteva trăsături recurente ale publicisticii intelectuale româneşti legate de asemenea teme: judecăţi cu caracter de generalitate („în societatea contemporană, cărţile nu mai joacă un rol esenţial“, „formarea intelectuală este astăzi una tehnică“, „Internetul este un vid planetar“) izvorîte din constatări ori experienţe personale, lipsa exemplelor sau cazurilor specifice, construirea argumentaţiei pe antinomii (cultură literară – cultură tehnică, lectură – Internet) şi pe o dimensiune temporală care tinde să valorizeze trecutul şi să combată prezentul, fără a defini măcar minimal accepţia termenilor. „Uitaţi-vă pe bloguri şi restul!“, îndeamnă Nicolae Manolescu, uitînd că scrie

Umberto Eco avea dreptate, în 1964, cînd scria: „Şi criticile aduse culturii de masă, vehiculate prin intermediul cărţilor de mare tiraj, al cotidienelor, al revistelor, au devenit produse perfecte ale unei culturi de masă“

1964). Nicolae Manolescu evocă, pe bună dreptate, calitatea culturii literare din vremea studiilor sale (axată pe canonul clasic) şi o exemplifică enumerînd autori şi opere pe care le-a studiat în liceu şi în facultate, precum şi modul serios în care era tratată atunci educaţia umanistă. Enumeră autori precum Goethe, Schiller, Lessing şi se întreabă: „La radio, puteai asculta încă de pe la jumătatea anilor 1950

sau

Mai ştie cineva despre ce vorbesc?“. Criticul literar are nostalgia radioului şi a lecturilor formative ale tinereţii. 

Totuşi, despre operele literare clasice ascultate în anii ’50 la radio s-ar putea să se mai ştie cîte ceva şi azi. Nu ştiu ce audienţă a avut

ultima dată cînd a fost difuzat la Radio România Cultural (căci teatrul radiofonic difuzează curent piese clasice), dar, la o căutare pe Google, am descoperit că înregistrarea cu

există pe YouTube şi pe alte cîteva site-uri şi bloguri (inclusiv

, care arhivează înregistrările de la Teatrul Naţional Radiofonic). Acest text clasic este, aşadar, accesibil

şi

, tocmai datorită „vidului planetar“ despre care scrie Nicolae Manolescu. Desigur, textul său e un simplu şi rapid articol jurnalistic (sau de blog?), nu trebuie să-i pretindem o argumentaţie mai amplă şi, eventual, referinţe bibliografice, precum în cazul unui studiu academic. Dar opiniile ferme ale criticului literar sînt simptomatice pentru cîteva caracteristici generale ale modului în care s-a purtat, de 25 de ani încoace, discuţia despre relaţia între cultură şi media (fie că era vorba despre TV ori Internet): pe un ton categoric, cu concluzii (nu totdeauna argumentate) bazate pe experienţa personală sau pe intuiţii şi, mai ales, fără cunoaşterea adecvată a domeniului considerat „advers“. Altminteri, întrebarea retorică şi amară a criticului literar în legătură cu

(„Mai ştie cineva despre ce vorbesc?“) rămîne, de fapt, fără răspuns: această piesă clasică e mult mai uşor accesibilă decît în anii ’50 (

datorită Internetului), dar

– în absenţa unor studii – în ce măsură ea mai face parte din educarea umanistă a tinerilor români de azi. 

Şi totuşi... Tullio de Mauro, un mare lingvist şi profesor universitar italian, scria acum cîţiva ani, referindu-se la un raport apărut în SUA: „Dacă să citeşti

şi

ajută inteligenţa, acum reţeaua este un aliat al lui Proust şi Tolstoi“ (Tullio De Mauro,

în

, nr. 791, 16 aprilie 2009). Raportul la care se referă Tullio de Mauro se numeşte

şi este prezentat de Dana Gioia, preşedintele National Endowment for the Arts, ca un moment de cotitură în istoria culturală americană: „Pentru prima dată în peste un sfert de veac, studiul nostru arată că lectura literară a crescut printre adulţii americani“. Între 2002-2006, se constatase un declin al abilităţilor de lectură „la prima generaţie de adolescenţi şi tineri adulţi crescuţi într-o societate plină de jocuri video, telefoane celulare, iPod-uri, laptopuri şi alte dispozitive electronice“. Au urmat însă programe de promovare a lecturii (între care

susţinut chiar de NEA împreună cu 21.000 de organizaţii partenere –

) care au condus la schimbarea tendinţei: după 26 de ani (de cînd NEA face astfel de cercetări anuale), numărul cititorilor americani de literatură a crescut. Explicaţia stă, în bună parte, în creşterea accesului la Internet. SUA este ţara în care Internetul s-a dezvoltat cel mai repede (ca şi radioul ori televiziunea la vremea lor), ajungînd să fie difuzat în masă. Dacă acolo a devenit, după expresia lui Tullio de Mauro, „aliat al lui Proust şi Tolstoi“, cu siguranţă acelaşi lucru se va întîmpla, mai devreme ori mai tîrziu, şi în restul lumii. Şi la noi. Pentru asta însă ne-ar trebui, în afară de opinii despre cum moare cultura, şi nişte instituţii precum National Endowment for the Arts (sau altele asemănătoare). Dar asta este altă discuţie.  

Maşina de tocat idei. Intelectualii şi mass-media în România postcomunistă,