Halep – realism şi fantezie

Sîmbătă, 4 iulie, la cafea, citesc în

un interviu pe care Simona Halep l-a acordat Roxanei Fleşeriu. Nu ştiu ce reacţii vor provoca răspunsurile Simonei Halep pînă cînd micile mele note vor ajunge sub ochii dumneavoastră, dar pariez că vor predomina cele din gama indignării. I se vor reproşa Simonei Halep – ridicată în slăvi ca o zeiţă cînd cîştigă şi lapidată, a doua zi, cînd pierde – vorbe, mai ales, din următoarele pasaje: 

„R.F.: La ce te-ai referit atunci cînd le-ai spus ziariştilor străini că ţi-e greu să te întorci în România? 

S.H.: E un pic dificil pentru că am primit tot felul de păreri, mai ales după Roland Garros. Eu nu citesc presa şi nu o voi citi niciodată pentru că nu cred că articolele care se scriu despre mine sînt corecte.

R.F.: Sînt cazuri şi cazuri. 

S.H.: Da, mă rog. Eu mă refer la cele negative. Nu am nici o obligaţie faţă de nimeni din ţara noastră. În primul rînd, joc pentru mine. Mă bucur enorm că am fani, care m-au susţinut cînd mi-a fost mai greu, că s-au bucurat alături de mine cînd am cîştigat turnee. Copiii sînt apropiaţi de mine, le face plăcere să mă vadă, cel puţin asta simt eu cînd merg acasă. Sinceră să fiu, criticile pe care le primesc nu sînt corecte. Iar cei care mi le aduc habar nu au ce se întîmplă în interiorul echipei mele sau în interiorul sportului pe care îl practic. Aşa că nu am de ce să fiu supărată, fiecare are dreptul să-i judece pe alţii. Repet, nu am nici o obligaţie faţă de nimeni ca să fac ceva sau să mă port într-un fel, doar pentru că aşa vor unii. 

R.F.: Tu, Simona Halep, accepţi criticile? 

S.H.: Da, le accept şi ştiu că am multe de învăţat din tenis, mult de progresat, nu numai în tenis, ci şi în viaţă. Accept criticile legate de joc, că poate nu dau un slice mai bun. Dar cînd aud că sînt criticată pentru că am mentalul prost, că nu muncesc sau că nu lupt, e deranjant. Cred că pentru oricine ar fi. Mi se pare jignitor la adresa unui om să-l critici pentru ceea ce este în interiorul lui.“ 

Am mai scris despre Simona Halep în această rubrică, cu simpatie. Nu ştiu să comentez tenisul; spre deosebire de crucişătoarele presei noastre, nu stăpînesc conceptele fundamentale ale jocului, neavînd habar ce-s acelea

tigaie, mînă moartă,

ori plachie. Pentru mine, tenisul este doar prilejul unui spectacol uman fascinant. Ca orice alt sport. Spun acestea nu din precauţie, ci pentru a explica mai bine poziţia de pe care scriu acum. O simpatizez în continuare pe Simona Halep. Îmi pare foarte rău că pierde în ultima vreme, dar asta nu-mi umbreşte buna părere despre ea. Nici răbufnirile pe care le are în relaţia cu antrenorii nu mă fac să-mi schimb părerea. Presa, cu panseurile ei, nici atît. De multă vreme presa nu mai are nici o influenţă asupra judecăţilor mele despre lumea din jur – din contra, presa îmi apare ca un obstacol dificil în calea înţelegerii, în general. 

În privinţa Simonei Halep, mă fascinează amestecul de realism şi fantezie care mi se pare că, pe de o parte, există în sufletul acestei sportive şi, pe de altă parte, există în jurul ei. Realismul, de pildă, se exprimă limpede cu privire la România – privinţă în care îi dau dreptate Simonei. Sîntem gata să judecăm muşcător orice, incapabili să facem altceva decît să ridicăm statui şi ruguri. Cei mai mulţi dintre noi, Simona Halep însăşi, nu sînt nici sfinţi, nici odioşi, nici cei mai mari din lume, nici cei mai nedemni – dar ochiul vigilent al românului nu mai poate ipostazia decît în aceste două feluri, iar voluptatea supremă este să anunţe că sfîntul declarat ieri a fost azi demascat. Presa românească, o expresie foarte fidelă a sufletului nostru colectiv în unele privinţe, printre care şi aceasta, adoră căderile! Instinctul de scriitori rataţi care sălăşluieşte în mulţi condeieri de presă jubilează în faţa căderilor. Le plac atît de mult căderile, încît le pregătesc fără să-şi dea seama. Osanalele somnambulice pe care le cîntă azi pregătesc tiradele demascatoare ce vor fi rostite mîine, cu ochii holbaţi de atîta „adevăr“. Titlurile şi articolele care o prezentau pe Simona Halep drept o stea cu lumea toată la picioare (nu exagerez, cuvinte precum „stea“ şi „lumea la picioare“ au devenit absolut obişnuite în presa noastră cînd Simona Halep urca în clasament) pregăteau anunţul mediatic al căderii. 

Să mă explic. Popor mediocru fiind, avem toate complexele şi frustrările specifice. Cînd un român pare să ajungă pe un pisc (e cazul Simonei Halep, care s-a apropiat mult de vîrf, dar nu l-a atins), noi îl împingem mai sus, minţindu-ne că a ajuns. Cînd acelaşi român face paşi înapoi, rămînînd, totuşi, la nivelul general la care ajunsese, anunţăm căderea, dezvăluim adevărata faţă, devenim judecători – ah, ce ne place să facem pe judecătorii celor ce ating vîrful! De-aia îi şi împingem să-l atingă, de-aia şi strigăm cu toţii că l-a atins cînd, de fapt, abia a ajuns în preajma lui. V-aţi întrebat de ce ne place să fim judecători? Pe de o parte, pentru că postura de judecător este pasivă şi neimplicată. Pe de altă parte, pentru că sub aparenţa unei judecăţi „obiective“, de fapt, poţi să plăteşti toate poliţele cu lumea asta, care are ceva cu tine, că de-aia eşti mediocru. Ei bine, pasivi şi neimplicaţi, o judecăm pe Simona Halep după cum ştim noi, după cum sîntem noi. Toate comentariile din presă despre Simona Halep vorbesc mai degrabă despre noi decît despre ea.

Ce vreau să spun este că Simona Halep nu a fost niciodată atît de mare pe cît a fost prezentată cînd urca şi nici nu este atît de jos acum, cînd a început să coboare. Într-o ţară normală, obişnuită cu performanţa, cazul Simonei Halep ar fi fost privit cu interes şi echilibru. Ea este o jucătoare foarte bună, cu un potenţial excelent – cam asta poţi realmente dovedi pînă la 22-23 de ani. De acum înainte, urmează să se vadă dacă acest potenţial se realizează ori se pierde. Dacă România ar fi fost obişnuită cu performanţa, ar fi avut răbdare cu Simona Halep, ar fi ştiut cum este, cu adevărat, lupta la vîrf. Dar România nu ştie bine ce înseamnă performanţa mondială. La noi, dacă se întîmplă să apară unul care cît de cît concretizează ceva, începem să fantazăm, pentru că sîntem mai obişnuiţi cu neantul decît cu înălţimile. Supradimensionarea unor excelenţi sportivi români vorbeşte, de fapt, despre gravele noastre defecte, despre nanismul nostru naţional şi nicidecum despre ei. 

Carierea Simonei Halep este departe de a se fi încheiat. Vor veni vremuri bune, cînd iar va fi urcată în Olimp, cu „lumea la picioare“ etc. Simona Halep nu trebuie să răspundă pentru fanteziile poporului ei. 

Sever Voinescu este avocat şi publicist. 

Foto: wikimedia commons