Inactualităţi
Cînd, obligat de doctori, îmi fac plimbarea (cvasi)zilnică şi se întîmplă să fie vreme senină, dau, inevitabil, peste cîte un maidanez care zace pe-o parte, în drumul tuturor, profitînd de căldura mediocră a soarelui.
E atît de imobil, de extatic, de impasibil, încît pare mort. Ceea ce văd e o lecţie de destindere rituală, un salt, aproape mistic, în afara vîrtejului înconjurător. Prin comparaţie, toţi trecătorii care ocolesc silueta canină par o adunătură de agitaţi. Ei, oamenii, sînt, de data aceasta, „vagabonzii“, vietăţile fără stăpîn şi fără rost, în vreme ce cîinele adormit la soare are „stabilitatea“ unui călugăr Zen.
Aş vrea să am îndrăzneala, libertatea interioară, inteligenţa de a mă întinde lîngă el şi de a mă sustrage, astfel, împrejurărilor curente, vremurilor, asfixiei lumeşti. Dar am pierdut, laolaltă cu toţi semenii mei, instinctul „rupturii de nivel“, al ieşirii din timp. Sînt mereu „în reţea“, cablat, preluat, „angajat“, dependent de drogul urgenţelor… În loc să facem din animale spectre (lucrative) ale unor funeste pandemii, ar trebui să recuperăm ceva din virtuţile lor: din statica felinelor, din răbdarea, dinamismul flexibil şi detenta cîinilor, din calmul rumegătoarelor, din vocaţia înaripatelor de a se desprinde. Să fim „înţelepţi ca şerpii şi inocenţi ca porumbeii“.
Într-o lume judecată mereu, de puritani, pentru regresul ei în trivialitate animală, tocmai animalitatea, animalitatea bună, e ceea ce am pierdut, ceea ce ne lipseşte. Alături de doctorul care mă somează să mă mişc, am nevoie şi de un altul care să-mi ceară să stau, o oră pe zi, nemişcat, la soare, fără să mă gîndesc la nimic.
Semnificativ e şi faptul că, odată cu animalitatea cea bună, am pierdut şi amplitudinea intelectuală. „Sofisticarea“ civilizată a adus cu sine, simultan, fragilitate fizică şi debilitate mintală. Sîntem „evoluaţi“ şi precari. E frapantă, de pildă, dispariţia aproape totală din orizontul interogaţiei şi al reflecţiei noastre a unor teme esenţiale. Iubirea nu mai este astăzi un subiect, dincolo de scandalul monden, inflamaţia erotică şi sentimentalismul de telenovelă. Autori şi autoare ca Mariana Alcoforado, Ninon de Lenclos, Denis de Rougemont, Max Scheler sau Ortega y Gasset nu mai apar. Absente, în sens substanţial, de pe piaţă sînt şi teme ca prietenia, umorul, destinul şi moartea. Se vorbeşte infinit mai mult despre succes, despre sănătate, politică, virtuţi manageriale şi feluri de mîncare. Autori care au modelat cu autoritatea lor secole întregi de cultură europeană sînt, practic, abandonaţi. Numai o minoritate de excentrici mai citeşte acum texte care pentru antecesorii noştri erau deprinderi gimnaziale curente: Cicero şi Epictet, Marc Aureliu, Maxim Mărturisitorul, Thomas à Kempis, Meister Eckhart, Montaigne sau Pascal. Tatăl meu încă ştia pe dinafară, din liceu, versiunea grecească a Rugăciunii Domneşti.
Omologii lui de azi au probleme cu limba română, iar dintre limbile străine abia dacă pot schimonosi o engleză de şlagăr pop. N-aş vrea să par nostalgic, vetust, apocaliptic. Cred însă că e bine să luăm notă de mersul lucrurilor, să ne întrebăm, la rece, ce am cîştigat şi ce am pierdut şi, dacă se poate, să întreprindem cîte ceva pentru o recalibrare a facultăţilor noastre intelectuale şi sufleteşti în contextul lumii contemporane.
Marile reforme morale şi instituţionale nu pot începe decît de aici, de la reforma individului, de la identificarea şi relansarea adevăratului său potenţial.
Săptămîna trecută deplîngeam, între altele, ieşirea din scenă a cîtorva teme de reflecţie altădată curente şi scăderea generală a interesului pentru lectură. Cineva mai tînăr decît mine şi, probabil, mai inteligent mi-a atras atenţia că, totuşi, tîrgurile de carte sînt întotdeauna aglomerate şi că o bună parte din vizitatori sînt oameni din noua generaţie. Pline, cu aceeaşi categorie de vîrstă, sînt şi unele librării (Cărtureşti, de exemplu). Aşadar, amatori de carte şi de idei există.
Problema ar fi alta: tipul uman pentru care cititul, cultura, dezbaterea intelectuală au preţ şi relevanţă nu e în atenţia publică, nu se manifestă, nu iese la rampă. Şi nu e încurajat să o facă. „Modelele“ societăţii româneşti de azi nu fac parte din această specie. De aceea, cei care se ocupă cu „dulcea zăbavă“ a lecturii, pasionaţii de texte şi de viaţă spirituală trăiesc discret, în cercuri restrînse, lipsite de vizibilitate şi prestigiu. Ei există, dar în penumbră. Ceea ce le lipseşte este atenţia noastră, promovarea adecvată, contextul care să-i stimuleze şi să-i pună în lumină.
Cunosc eu însumi o sumedenie de asemenea tineri. Unii şcoliţi în marile universităţi ale lumii, alţii grădinărindu-se singuri, autodidacţi străluciţi, formaţi inexplicabil în ciuda unei ambianţe opace. În genere, sînt marginali, neapreciaţi şi sub- sau ne-folosiţi. Catedrele diferitelor facultăţi sînt un fel de rezervaţii inexpugnabile, recalcitrante la orice tentativă de împrospătare. Presa preferă condeieri nervoşi, rapizi, fără prea multe „fasoane“ culturale. Cei mai mulţi dintre „analiştii“ noştri sînt, la bază, caftangii calificaţi. Vedetele care defilează pe micile ecrane sînt, într-o proporţie zdrobitoare, întruchipări bălţate ale neruşinării vesele, ale ignoranţei arogante, ale improvizaţiei. Succesul se obţine pe altă claviatură decît pe aceea a studiului, a seriozităţii, a inteligenţei prompte şi a bunei-cuviinţe.
Trebuie doar să ai mult tupeu, o tandră iubire de sine, cîteva relaţii şi o proastă cunoaştere a limbii române. Cultura, fie ea şi de nivel strict gimnazial, nu se vinde. Mi se va spune că specimene din această zoologie există în toată lumea. Da, numai că ele nu ajung niciodată să ocupe scena, să domine piaţa publică, să se caţere la vîrf în marile topuri „naţionale“: nu moderează, săptămînal, emisiuni de mare audienţă, nu devin „VIP“-uri, nu fac cariere spectaculoase în văzul lumii.
Pe scurt, nu sînt niciodată selecţionaţi în echipa de „elită“ a ţării. La noi, lucrurile se petrec exact pe dos. Nici unul dintre tinerii valoroşi de care pomeneam mai sus nu intră în vreun lot reprezentativ. Din cînd în cînd, unii din ei sînt preluaţi, sezonier, în cîte o întreprindere politică de conjunctură, pentru a decora snob griul din jur. Dar, în realitate, nu de calităţile şi de competenţele lor e nevoie, ci de numele lor încă inocent, de pigmentul exotic al siluetei lor şi, eventual, de buna lor credinţă.
Într-o ţară în care elitele sînt culpabilizate şi dispreţuite, în care tot felul de caraghioşi volubili, de semidocţi pociţi dau de pămînt cu minţile de calibru ale momentului, pentru că nu le plac opţiunile lor politice, într-o ţară în care Dan Diaconescu e tratat cu drăgălăşenie de oameni politici marcanţi, în care tabloidele triumfă şi o publicaţie ca
moare, într-o astfel de ţară degeaba există tineri care citesc şi gîndesc. Nu se văd. Nu ei fac rating, nu ei dau tonul istoriei noastre contemporane.
(apărut pe adevarul.ro, 19-26 ianuarie 2010)
