Concurs

Lui Bogdan nu-i plăcu din start numele candidatului pentru postul de „femeie de serviciu“: Nunuţă Mamel. Oricum detesta aceste competiţii la care poziţia sa de şef al administraţiei pe facultate îl obliga să participe periodic ca „preşedinte de comisie“. Era un om cu bun-simţ, prea delicat chiar, priceput în chestiuni financiare şi birocratice, dar complet inapt să o facă pe „judecătorul“, să „dea note“, să „evalueze“ şi, desigur, să „pice“ pe cîte unul, atunci cînd situaţia o cerea. Acum, este adevărat, nu s-ar fi pus – măcar teoretic – problema „picatului“.  Respectivul Nunuţă candida singur pe postul de îngrijitor scos de Universitate la concurs cu un anumit timp în urmă. Totuşi, Bogdan avea mari aprehensiuni în privinţa lui Mamel. Hai, numele mai treacă-meargă, toţi ne naştem cu cîte un mic handicap de un fel sau altul, nu merită să faci un capăt de ţară din asta! Din dosarul de înscriere rezultau însă numeroase ciudăţenii bătătoare la ochi. Înainte de toate, tipul era, fără îndoială, bărbat. Apelativul Nunuţă, luat în sine, te-ar fi putut băga cumva în ceaţă. Coroborat, în plus, şi cu implicaţiile prezumtiv anatomice ale „coechipierului“ Mamel, să admitem că ai fi dezvoltat un oarecare sentiment al ambiguităţii de gen. De aceea, derutat, şeful administraţiei verificase extrem de atent actele depuse la dosar.  Or, fatalitate, certificatul de naştere al lui Nunuţă indica precis, într-o căsuţă bifată, sexul „masculin“! Informaţia, odată clarificată, ridica incertitudini serioase privitoare la integrarea profesională a candidatului. Cum se va acomoda Nunuţă în interiorul comunităţii de cîteva zeci de îngrijitoare – toate femei! – din Universitate? Şi să zicem că nici măcar aici nu ar fi fost punctul nevralgic major al dosarului. (Abia gîndindu-se la acest aspect, Bogdan realiză că va trebui să ia măsuri drastice, lucru pe care nu îl făcuse niciodată şi pe care, în sensibilitatea sa structurală, spera să nici nu-l facă vreodată!) Pe lîngă masculinitatea lui necorespunzătoare în context, Mamel avea şi o educaţie problematică. Bogdan ceruse, pentru fişa postului, minimum zece clase, iar Nunuţă nu dovedea, prin documentele ataşate, că ar fi absolvit măcar ciclul primar. Pînă şi cererea-tip pe care o completase trăda mari carenţe şcolare: „Dom derector (bănuise, probabil, că rectorul – căruia îi era adresată, de fapt, solicitarea – ar fi un fel de director, n.n.), fă rog să pinefoiţi să aprobaţi în-sbrierea la comcursul de fimee de servici alu Mamel Nunuţă. Semnat, MN“. Lecturînd a nu se ştie cîta oară pasajul, un frison puternic îl trecu pe preşedintele de comisie din cap pînă-n picioare. 

În dimineaţa examenului, Bogdan veni îngîndurat la muncă. Hotărîse (le comunicase deja decizia şi colegilor de comisie – un responsabil cu personalul auxiliar şi o contabilă) să-l pice pe Nunuţă, chiar dacă era unicul candidat şi chiar dacă era nevoie urgentă de o „femeie de serviciu“ la parterul clădirii. Dosarul inadecvat al solicitantului îi permitea o astfel de abordare. Ca atare, încă de la începutul „interviului“, şeful administraţiei îi spuse ferm exoticului personaj: „Domnule Mamel, vă informez că, după interviu, în termen de douăzeci şi patru de ore, puteţi şi trebuie să faceţi contestaţie la cealaltă comisie, adică la supracomisia de evaluare. Vor prelua ei dosarul dumneavoastră şi se vor ocupa de toate detaliile“. Simţea că, prin intermediul frazei confuze cu care îl trimitea pe candidat către responsabilitatea altui for, se eliberase puţin de senzaţia culpabilităţii (dezvoltată rapid de natura lui blajină în asemenea împrejurări!). Cei de la contestaţii vor analiza cazul şi vor da verdictul final. Totuşi, pe măsură ce minutele treceau, Bogdan înţelegea că nu-i va fi deloc uşor să comunice concurentului rezultatul respingerii, fie el şi nedefinitiv. Nunuţă îl privea placid, ca un cîine înfometat, şi, la fiecare propoziţie de-a sa, reacţiona automat: „Da, să trăiţi, am îmţăles, dom derector!“. Omul avea peste doi metri şi cîntărea cam două sute de kilograme. Un ochi îi fugea ameţitor în stînga, iar gura îi stătea permanent întredeschisă. Treptat, Bogdan s-a înmuiat complet. A apelat, disperat, la un ultim truc de amînare/diluare a hotărîrii – proba practică. Îl puse pe Nunuţă să spele coridorul central al facultăţii în faţa comisiei. Individul execută ordinul cu un entuziasm exemplar, pe care nu i l-ai fi bănuit, gîndindu-te la dimensiunile sale urieşeşti şi, cu precădere, la faciesul lui blazat. Bogdan cedă aşadar nervos.  În definitiv, o îngrijitoare-bărbat semianalfabet(ă), cu numele de Nunuţă Mamel, nu reprezenta chiar o Apocalipsă pentru Universitate. S-au trăit şi întîmplări mai rele în trecut. Îi recită prin urmare, epuizat, candidatului (spre surprinderea celorlalţi „examinatori“!) următorul text: „Aţi trecut, vă încadrăm pe post, felicitări! Dosarul trebuie aprobat şi la rectorat, dar e o formalitate. De mîine începeţi lucrul!“.  „Da, să trăiţi, am îmţăles, dom derector!“ A doua zi, şeful administraţiei întîrzie o oră la slujbă, din cauza unui mic incident în trafic. Cînd a ajuns, a dat peste un dezastru total: geamuri sparte, portari cu vînătăi la ochi, studenţi şi profesori bătuţi pe capete (se pare că însuşi decanul luase un mop în figură, iar un prorector rătăcit pe acolo o găleată de zoaie în cap). Nunuţă – încătuşat de poliţişti – zbiera de mama focului: „Dom derector mi-a ordonat să fac compostaţie la toţi ceilanţi! Io am făcut compostaţie. Ajutor, dom derector! Ajutor!“

Astăzi, Bogdan participă în continuare la concursuri de angajare, dar nu ca preşedinte de comisie, ci în postură de candidat. Nu i-ar displăcea nici un post de „femeie de serviciu“, dacă el s-ar ivi pe undeva. 

Istoreme