Cifre şi vorbe
Cine crede că filologilor nu le plac cifrele se înşală. E o generalizare pripită. Eu, unul, mă înţeleg bine cu cifrele, mai ales cînd, vorba lui Caragiale, e „un caz de traducere“: cînd pot fi traduse, povestite, explicate.
Răsfoiam de curînd – „zappam“, mai corect spus – revista presei educaţionale pe care zilnic Universitatea o trimite, în format electronic, angajaţilor săi. Tema numărul unu, ca în fiecare an la vremea, asta, bacul. Aflu că procentul absolvenţilor a urcat simţitor. O fi de bine? Pentru universităţi, cu siguranţă: vor avea mai mulţi candidaţi. Pentru învăţămîntul preuniversitar, depinde. Ca să intuieşti semnificaţia cifrelor, trebuie să mergi îndărăt, către povestea apariţiei lor. Poate de data asta au fost subiectele mai uşoare. Unii zic, într-adevăr, că la română ar fi fost mai uşor, că a picat romanul, nu poezia. Argumentul mi se pare din start neserios. Poţi face, pornind de la creaţia romanescă, subiecte foarte dificile, tot aşa cum poţi cere elevilor să numere silabele din versurile unei poezii. Ar fi cazul să intru pe site-ul ministerului să mă edific cu propriii ochi şi cu propria minte, dar nu prea am vreme. Mai am din belşug de zappat.
Poate că s-a dat din nou drumul la copiat. Aflu însă că anul ăsta au fost mai mulţi candidaţi eliminaţi din concurs pentru fraudă, că au fost extinse şi întărite măsurile de supraveghere şi că, pînă şi în cazuri sensibile, ministerul a refuzat să facă pasul îndărăt. Poate au fost corectorii mai milostivi. Nu merge însă nici asta, într-un an în care s-a dispus, în premieră, transferarea lucrărilor în alte centre de corectare. Poate au fost profesorii mai destoinici şi pregătirea elevilor în liceu a urcat la cote mai înalte. Posibil, deşi nu găsesc vreun temei pentru o atare îmbunătăţire. Reforma curriculară – a cîta? – încă stagnează, pe piaţa manualelor e jale mare, situaţia financiară şi statutul profesional al cadrelor didactice nu ştiu să se fi ameliorat semnificativ.
Ce-ar fi, totuşi? Ce-ar fi dacă elevii înşişi au învăţat mai mult decît în anii precedenţi? Însă ce i-ar fi determinat să ne ia prin surprindere cu o asemenea poznă?
Din păcate, sau din fericire, contactele mele cu învăţămîntul preuniversitar se rezumă la cîteva colegii naţionale din Bucureşti. Cînd şi cînd mai merg la inspecţii de grad prin provincie, la profesori, trebuie să recunosc, pe alese. Şi chiar şi în şcoli mai prăpădite dau, la orele de română la care asist, peste elevi curioşi să afle, dornici să profite de beneficiile şcolirii. Este, în foarte mare măsură, meritul profesorilor pe care am venit să îi inspectez. Pe scurt, ştiu că sînt medii şcolare în care se învaţă, într-unele dintre ele chiar pe rupte. Nu aici se nasc găurile negre de la bac.
M-a umplut de nedumerire, încă de mai mulţi ani, situaţia periodic semnalată a unităţilor şcolare cu 0 (zero) reuşită la bac. Mi-e şi greu să îmi imaginez cum aşa ceva e posibil. Iau de data asta la purecat „topurile“ date în presă. La o extremă, perdanţii absoluţi, cei cu 0%. La cealaltă, campionii: 100%.
Mă uit pe prima statistică, însumînd 57 de licee. E cu totul altceva decît îmi închipuiam! Un tabel cu trei coloane. Pe coloana a II-a, invariabil, 0. Pa cea de-a III-a, peste tot, 0%. Doar pe prima coloană sînt numere naturale pozitive, variabile. Două în intervalul 41-50, unul între 31 şi 40, două între 21 şi 30, 12 de la 11 la 20. Restul de 40 între 1 şi 10, inclusiv. Dintre care cinci de 1,5, de 2,7, de 3 ş.a.m.d. Deduc de aici că „randamentul“ e calculat nu în raport cu numărul de elevi înscrişi în clasa a XII-a, nici măcar în raport cu numărul de elevi care au promovat anul terminal de liceu, ci cu numărul de absolvenţi care s-au înscris la bac şi l-au picat. Totuşi, e o diferenţă de la cer la pămînt între o şcoală care începe „cursa“ cu cîteva zeci, poate sute de alergători care clachează pe parcurs şi una în care, din varii motive, o mînă de elevi ajunşi în ultima clasă nu reuşesc să finalizeze.
Mult mai amuzantă apare însă statistica „integraliştilor“. Aici găsim, cum era de aşteptat, colegii naţionale precum „Sf. Sava“ din Bucureşti (282 din 282), „V. Alecsandri“ din Bacău (247), „Fraţii Buzeşti“ din Craiova (242), „Mihai Eminescu“ din Iaşi (179), „Petru Rareş“ din Suceava (251), „Unirea“ din Focşani (213) şi altele asemenea. Dar găsim şi Liceul Teoretic Naţional din Bucureşti (3 din 3), Liceul Tehnologic „Traian Vuia“ din Tăuţii Măgheruş (3 din 3), Liceul Tehnologic „Nicolae Oncescu“ din Ianca (3 din 3) sau chiar Liceul Tehnologic „George Bariţiu“ din Oradea (1 din 1). Iată cum un adolescent poate ajunge în situaţia de a revendica un bust în curtea şcolii, pe care a propulsat-o din poziţia de potenţial repetent în cea de premiant cu coroniţă. Tot aşa cum vreun nefericit de absolvent al unui liceu de elită, cu ghinion la bac, se poate teme de lapidare din partea instituţiei pe care a dezonorat-o, dînd-o jos de pe podiumul învingătorilor.
Mă întreb, din respect pentru cifre, care ar fi situaţia unei şcoli fără nici un candidat înscris la bac. Promovare de 0% sau de 100%? Desigur, colegii matematicieni au un răspuns calificat la mica mea maliţie.
P.S. După cum lesne s-a putut observa, prezentul articol n-a (mai) fost propriu-zis despre educaţie, ci mai degrabă despre cum ne formăm opinii în legătură cu această temă, cu ajutorul nepreţuit al presei. Trag nădejde că cei responsabili au acces la o utilizare mai inteligentă a cifrelor. De altfel, cînd tocmai mă pregăteam să scriu acest text, am dat din întîmplare, la un post de televiziune, peste un interviu cu ministrul Educaţiei. Atent documentat în privinţa indicatorilor statistici, domnia sa opina că, nefiind nici pe departe vreun „triumf“ educaţional, bacul actual atestă un trend ascendent explicabil, întîi de toate, prin stabilitatea de care s-a bucurat în ultimii ani, care i-a adus un spor inerent de predictibilitate. Îi împărtăşesc opinia. Spre deosebire de artizanii-propagandişti ai bătăliilor cifrelor, ştiu foarte bine cît timp şi cîtă consecvenţă sînt necesare pentru ca „regulile jocului“ să fie absorbite în sistem. Mai spunea iarăşi domnia sa că schimbări structurale majore – ca de pildă disocierea bacalaureatului profesional – ar trebui operate, dacă e cazul (cred că ar fi), cu referire la promoţia care intră în clasa a IX-a. Mai simplu spus, cu o anticipare de patru ani. Iarăşi perfect de acord. Nu poţi responsabiliza elevii dacă ei au în faţă un parcurs neclar şi incert, susceptibil de a fi oricînd modificat.
Aş fi vrut să ascult mai pe îndelete liniile de argumentaţie ale domnului ministru, dar n-a fost chip, graţie moderatoarei volubile şi aferate, care n-a contenit să-şi întrerupă interlocutorul la fiecare trei-patru cuvinte, pentru a-i explica, din nou şi din nou, cum stau lucrurile „de fapt“ în învăţămîntul românesc şi, desigur, şi ce e de făcut. O probă de răbdare, şi pentru invitat, şi pentru telespectator.
Vorbe, vorbe, vorbe…
Liviu Papadima este profesor de literatură română la Facultatea de Litere, prorector la Universitatea Bucureşti; coautor al manualelor de limba şi literatura română pentru liceu, apărute la Humanitas Educaţional. A coordonat mai multe volume apărute la Editura Arthur.
