Un pasaj cenzurat din istoria imprecaţiei

Una dintre cele mai interesante cărţi în care un străin îşi prezintă impresiile şi observaţiile asupra realităţilor româneşti este volumul publicat la Veneţia, în 1718, de secretarul italian al lui Brâncoveanu, Anton Maria Del Chiaro:

Textul transmite o imagine bogată în detalii şi foarte credibilă (trecută, desigur, prin filtrul valorilor şi al convingerilor autorului) a oamenilor şi a instituţiilor Ţării Româneşti de la începutul secolului al XVIII-lea. Cartea a fost reeditată în versiunea italiană originală de Nicolae Iorga, în 1914. Ar fi existat, se pare, o traducere din secolul al XIX-lea, menţionată de unele surse bibliografice, dar de negăsit; în 1929 a apărut o traducere românească semnată de S. Cris-Cristian (republicată în 2005). O altă versiune românească a textului este cuprinsă (fragmentar) în volumul al VIII-lea (apărut în 1983) din seria

Oricum, datorită excelentelor acţiuni de stocare a textelor (prin Google Books, Biblioteca Digitală a Bucureştilor, Cimec) dispunem astăzi de versiuni electronice ale originalului şi ale traducerilor care pot fi supuse cu destulă uşurinţă unei examinări filologice. 

Ceea ce era de aşteptat se verifică imediat: tabuurile patriotice nu pot lăsa nealterat un text adesea critic şi ironic. Dacă traducerea din 1929 deformează minimal textul-sursă, prin formulări atenuate, versiunea din 1983 operează, sub scuza formulei selective, tăieri masive ale pasajelor neconvenabile. Dată fiind perioada publicării, cînd cenzura era practică generală, este imposibil de stabilit cu precizie care dintre omisiuni reflectă opţiunea traducătorului şi a antologatorului (născută din sentimente patriotice sau din prudenţă) şi în ce cazuri a acţionat, la diferite nivele ierarhice, cenzura propriu-zisă a sistemului editorial politizat. 

În cartea lui Del Chiaro sînt cîteva informaţii preţioase şi pitoreşti despre practicile comunicative ale vremii. Există, desigur, şi o caracterizare generală a limbii, căreia i se recunoaşte caracterul fundamental latin: „una pura e mera

del latino idioma“. Traducerea din 1929 evită posibilele conotaţii negative ale termenului

şi transformă în epitete valorizante ceea ce reprezenta o pură formă de insistenţă: „valaha nu este alta decît o

derivaţie din idiomul latin“. Traducerea din 1983 este mai aproape de original, dar preferă să evite termenul

, înlocuindu-l cu recomandabilul (din perspectiva viitorului şi a directivelor politicii naţionaliste)

: „limba românească nu este altceva decît

“. Pentru o ilustrare a recunoaşterii latinităţii era destul; nu a fost deci selectată fraza anterioară, nu tocmai măgulitoare pentru orgoliul naţional – „asupririle şi dările necontenite ce plătesc de cîteva ori pe an, într-atît i-a deprimat,

“ (în traducerea din 1929) – şi nici pasajul care urma, a cărui omisiune este vag semnalată prin prezenţa unor puncte de suspensie. În traducerea din 1929, continuarea completa descrierea limbii menţionînd diversitatea etimologică: „Limba valahă totuşi

dar trebuie ţinut seamă de vecinătatea ţărilor, şi de relaţiile ce au avut valahii cu acele popoare“. Nici aceasta nu era o frază care să-i încînte pe partizanii purismului etnic. 

Un foarte instructiv pasaj, plasat chiar la începutul capitolului al II-lea, „Obiceiurile valahilor“, oferă informaţii preţioase pentru o istorie a limbajului agresiv, a practicii înjurăturii în Ţările Române. Del Chiaro povesteşte despre băieţii de 7-8 ani care călăreau şi mînau cai; uneori, cîte un animal încerca să fugă; „atunci băiatul, văzînd că degeaba îl cheamă, îl

începea să plîngă, continuînd totuşi să înşire

pe care le învăţase uşor mai înainte să ajungă la vîrsta de a cunoaşte înţelesul lor… În cei şapte ani cît am stat în Ţara Românească nu-mi amintesc să fi auzit vreodată că ar fi fost pedepsit cineva pentru înjurături, fie de tribunalul domnului, fie de acela al arhiepiscopului, nu ştiu prin ce fel de nepăsare“ (1983, p. 375). În locul punctelor de suspensie ar fi trebuit să fie încă o frază, prezentă în versiunea din 1929: „În popor părinţii însă-şi [?] deprind copiii cu înjurături şi se delectează cînd aceştia descurcă primele silabe din expresii triviale, măgulindu-se chiar cînd combină noi înjurături“. Chiar şi vechea traducere (cu unele imperfecţiuni de limbă) atenuează sensul originalului, în care e mai accentuată stupoarea şi indignarea moralistului faţă de faptul că părinţii îşi învaţă copiii să înjure de la cea mai fragedă vîrstă, astfel că unele dintre primele vorbe rostite de aceştia sînt cele indecente. Şi finalul textului conţine în original o generalizare mai amplă şi mai puternică, pe care am putea-o transpune şi în altă formă: „fiind admirat pentru ingeniozitate cel care ştie să inventeze noi moduri de a rosti măscări, blestemînd obscen“. De ce ar fi fost omis tocmai acest pasaj? Informaţia istorică şi etnografică nu este nici lipsită de interes, nici implauzibilă. Dar a evoca educarea agresivităţii şi plăcerea injuriei şi a obscenităţii era desigur prea mult pentru orgoliul naţional, care acceptă unele „exagerări şi denigrări“, dar nu poate pune la îndoială mitul bunului-simţ tradiţional şi al valorilor etice transmise din tată în fiu. 

Limbaj şi politică

101 cuvinte argotice