„Obsesia anticomunismului“
Am reauzit, de curînd, o acuzaţie care vine mai ales de la tineri cu orientare de stînga, dar care circulă în spaţiul public şi la nivelul generaţiei „nostalgice“, care vrea să nu mai fie mereu confruntată cu propriul ei trecut. Acuzaţia sună astfel: unii intelectuali şi „formatori de opinie“ au „obsesia anticomunismului“, sînt „prizonieri ai trecutului“ şi ignoră „problemele României de azi“. Rău fac! Trebuie „să privim spre viitor“, să nu ne mai lăsăm confiscaţi de un anticomunism „visceral“: ce-a fost a fost! Problema reală e capitalismul, neocolonialismul, imperialismul, exploatarea omului de către om. (Adică problema semnalată de ideologia comunistă, de care, însă, e mai bine să uităm, sau măcar să nu o mai tratăm resentimentar.)
Probabil că, dincolo de ceea ce ar putea fi o derivă politică personală, reacţionez prost la această retorică şi din motive autobiografice: pentru mine, comunismul nu e o simplă obsesie retro: mi-am petrecut jumătate din viaţă sub gheara lui, am fost, pînă la excluderea din 1982, membru al partidului comunist şi încă sînt înconjurat de politicieni, gazetari, intelectuali de toate culorile care au slujit,
totalitarismul de extremă stîngă. Am încă prieteni (mai bătrîni ca mine), care privesc cu nedisimulată duioşie spre „păcatele“ lor de tinereţe, spre „idealuri înşelate“, dar legitime, spre candori sublime, oarbe la Gulag, Piteşti, Canal, Gherla, Sighet etc.
Dar, obiectiv vorbind, este anticomunismul „obsesiv“ o psihoză fără substanţă? Este China de azi (campioană în încălcarea drepturilor omului) o abstracţiune, „o fantomă a trecutului“? E Pol Pot pură mitologie? E Coreea de Nord (care îşi execută oponenţii cu tunul) o ficţiune propagandistică, lansată de „agenturile“ invidioase ale capitalismului spasmodic? E Cuba un succes al revoluţiei marxist-leniniste? Sau Vietnamul? E Federaţia Rusă o arvună a „lumii noi“, un monument al victoriei socialiste? Pe scurt: e comunismul un chip tot mai şters al unor vremuri apuse? Dar cu Che Guevara cum e? Îl văd pe tricouri ofensive ale „noilor generaţii“, îl văd preluat – prin jurnalele rămase de la el – pe lista gloriosului patrimoniu UNESCO, îl văd erou de cinema, „model“ de umanism şi civism, în ciuda faptelor lui odioase, de criminal în serie! Am încă, în jurul meu, oameni de ispravă, care au trăit ani grei de puşcărie fără nici un motiv, familii întregi decimate, suflete schimonosite de teroarea „urii de clasă“, concetăţeni care au avut de înfruntat frigul „omagial“ al anilor ’80, minciuna cotidiană, „raţionalizarea“ mîncării, a apei şi a curentului electric, cultul obscen al personalităţii, falsificarea istoriei şi a valorilor. Să-i uit? Să-i trec la rubrica „obsesii“ de dreapta? Sau să-i alin cu frazeologia „s-au făcut şi unele greşeli“? Cum ar fi ca, la adăpostul „grijilor“ prezente şi al „viitorului luminos“, să cerem evreilor să termine cu „obsesia“ antisemitismului, armenilor să nu-şi mai exhibe suferinţele din vremea genocidului otoman, cambodgienilor să renunţe la memoria celor două milioane de compatrioţi ucişi de khmerii roşii? Ce se poate construi pe asemenea sîngeroase performanţe de amnezie?
Că nici capitalismul nu e un paradis? Că a fi de stînga nu implică, necesarmente, asimilarea cu stînga extremă a comunismului, ştim foarte bine. Dar e, totuşi, curios ce preocupată e stînga necomunistă să atenueze viciile, gravele rateuri şi cruzimile comunismului, sau măcar să invite la evacuarea lor din cîmpul memoriei şi al prudenţei noastre. Pînă şi un mare luptător de stînga, Adam Michnik, a propus un „anticomunism cu faţă umană“, dar nu s-a gîndit niciodată la culpabilizarea anticomunismului.
Nu e zi să nu întîlnesc personaje de toate vîrstele (pe ecranele unor posturi de televiziune, în taxiuri, pe stradă, ş.a.m.d.) repetînd, somnambulic: „Era mai bine înainte!“ Asta înseamnă că regimul trecut nu e, pur şi simplu, obsesia cîtorva intelectuali defazaţi şi inepţi: e materia unui regret şi, poate, a unei aşteptări. E, din nou, o „soluţie“ plauzibilă pentru toate relele lumii. Eu, unul, mă declar inapt să mai trec o dată prin această experienţă. Şi nu doresc nici „stîngii“ contemporane să recadă în capcana unei utopii care miroase a morgă. Cred sincer că stînga, cea de la noi cel puţin, ar avea cu totul altceva de făcut: de pildă, să construiască un partid de stînga adevărat, inteligent, eficient, nedemagogic, nerezidual, înscriindu-se în fals faţă de tot balastul ideologic al alunecărilor lui de extremă. Adică o forţă
nu un „detaşament de avangardă“ bătăios în aparenţă, dar incapabil, în fapt, de altceva decît de voioase şi cochete defilări festive.
