Ocheanul întors
Cred că fiecare dintre noi a avut cîndva curiozitatea să se uite printr-un ochean, printr-o lunetă. Impresia şocantă este că ceea ce vezi prin lentilele măritoare nu diferă prin dimensiune faţă de ce se zăreşte cu ochiul liber, ci prin distanţă. Privite prin ochean, lucrurile sînt mult mai aproape, atît de aproape încît îţi vine să întinzi mîna să le atingi. Iar dacă întorci apoi ocheanul invers, surpriza e încă şi mai mare. Obiectele vizibile sînt brusc azvîrlite la distanţe astronomice.
Experienţa ocheanului întors seamănă cu cea a percepţiei lumii valorilor. Am vorbit de mai multe ori despre importanţa ce revine acesteia pentru stabilirea ţintelor pe care şi le propune educaţia. Avem, încă din lumea antică, reperele cardinale, adevărul, binele şi frumosul. Avem, iarăşi, de multă vreme, valorile „domestice“, ale convieţuirii între semeni: iubirea, prietenia, lealitatea, fidelitatea, empatia, tandreţea şi cîte altele. Le învăţăm, cel mai adesea, pe propria noastră piele. Le învăţăm trăindu-le. Nu fac parte din vreun curriculum şcolar. Lor li se alătură valorile societale, precum onestitatea, civilitatea, toleranţa, responsabilitatea şi iarăşi multe altele. Pe ele şcoala le cuprinde mai curînd implicit, cu accente variabile. Ocheanul alegerii axiologice le aduce, după mersul vremilor, pe unele mai în faţă, pe altele le lasă în urmă, mai mult bănuite decît văzute. Pentru omul civilizaţiei occidentale actuale, de pildă, deprinderea toleranţei reprezintă un obiectiv prioritar. Valori constelate, precum compasiunea sau mila, derivate din creştineasca iubire a aproapelui, s-au scufundat în istorie. Ele par, astăzi, chiar suspecte de a implica arogarea unei poziţii de superioritate, moralmente dubioase.
Un exerciţiu util pentru a intui maleabilitatea alegerilor valorice îl reprezintă răsturnarea bruscă a ocheanului. Tratatele de teorie a valorilor se ocupă, îndeobşte, de fundamentarea acelor premise datorită cărora ajungem nu numai să tînjim după unele lucruri, ci să le considerăm dezirabile şi pentru ceilalţi, pentru umanitate în genere. Ne place să vorbim despre valori aşa cum ne place să contemplăm cerul înstelat, dar ne cheltuim existenţa, în cruda lumină a zilei, într-un neîncetat război de uzură cu ceea pare a fi opusul lor: cu contravalorile.
Răul nu e doar absenţa binelui, minciuna e o lezare deliberată a adevărului, urîtul nu începe acolo unde se sfîrşeşte frumosul. Contravalorile coexistă în propria lor lume, cu propria ei coerenţă internă, la fel ca aceea a valorilor. Le percepem, din comoditate, sub semnul simetriei. Răul se opune binelui, minciuna – adevărului ş.a.m.d. Dar simetria aceasta se dovedeşte adesea înşelătoare.
Scriam, de pildă, de curînd că, dacă ar fi să aleg între acele lucruri pe care sistemul de educaţie ar fi de dorit să le formeze şi să le dezvolte, aş pune pe primul loc încrederea, de care societatea românească actuală, oamenii trăitori în ea, au atîta nevoie. Întorc acum ocheanul şi încerc să privesc către noxele pe care mi le-aş dori îndepărtate. Neîncrederea? Asta nu este însă o contravaloare, ci doar o regretabilă şi îngrijorătoare absenţă. De-am putea stîrpi urîtul, sub nenumăratele lui forme de manifestare, de la mersul şleampăt şi rostirea morfolită la avalanşa de kitsch revărsată în numele divertismentului, n-am face neapărat o lume mai frumosă, ci doar una mai puţin urîtă. Contravalorile îşi au propria lor autonomie.
Întorc aşadar ocheanul şi aleg ipocrizia.
Puţini îşi mai aduc aminte de faptul că sarabanda „îmbunătăţirilor rele“ a început să curgă în învăţămîntul românesc mult înainte de puseele reformiste cărora le-am fost martori în ultimele decenii. Anii ’70 şi ’80, anii şcolarităţii mele, au fost străbătuţi de neîncetate convulsii. Sub drapelul unei mai strînse legături dintre şcoală şi viaţă am fost silit să înghit, săptămînal, cîte şase ore de instruire pentru producţie, în care un maistru altminteri, poate, cumsecade ne punea să înşurubăm la nesfîrşit nişte piese incerte pe nişte panouri de tablă, apoi să le deşurubăm şi să le reînşurubăm la loc. Am primit, în final, chiar şi un atestat – de tehnician electronist, cred. Sub sloganul trecerii către un „învăţămînt formativ“ au revenit în forţă strategiile de îndoctrinare, de la cîntarea obligatorie a imnului la deschiderea zilnică a programului şcolar la metoda „intuirii“ portretului lui Ceauşescu de către elevii încă nededaţi scrisului şi cititului.
Ceea ce s-a modificat în sistemul nostru de învăţămînt după 1990 a fost că am trecut de la ipocrizia de partid şi de stat la ipocrizia multilateral dezvoltată. La bătăliile de imagine purtate pe terenul educaţiei nu mai iau parte doar înalţii decidenţi politici şi oştirile lor propagandistice. Orice ins care vrea să-şi facă o carieră politică e musai ca, într-o formă sau alta, de la peroraţiile la talk-show-uri la greva foamei, să ridice degetul acuzator împotriva celor care au dus de rîpă educaţia românească, în aşteptarea binecuvîntatelor soluţii pe care el sau ea, cînd va fi cazul, le va pune în aplicare. Orice partid care se respectă nu uită să facă din educaţie unul dintre principalele instrumente de miluire electorală. Jurnalişti mai mult sau mai puţin improvizaţi îşi estimează grijuliu şansele de rating ale diagnozelor învăţămîntului românesc pe care le lansează pe piaţa mediatică. Instituţiile prestatoare se întrec şi ele în a-şi face deşănţate campanii de imagine, iar atunci cînd e vorba să dea seama de ce se întîmplă cu adevărat înăuntrul lor, se blindează mai ceva decît pentru un atac atomic.
Învăţămîntului nostru i-au trebuit mai bine de două decenii pentru a instrumenta un bacalaureat cît de cît corect. Îi va mai trebui oare tot pe atît ca să facă acest examen şi relevant? Poate atunci vom afla şi ce trebuie să ştie, să poată face şi să facă un profesor. O şcoală. O universitate. Un sistem de învăţămînt.
Liviu Papadima este profesor de literatură română la Facultatea de Litere, prorector la Universitatea Bucureşti; coautor al manualelor de limba şi literatura română pentru liceu, apărute la Humanitas Educaţional. A coordonat mai multe volume apărute la Editura Arthur.
