Faţada politică a „marii moschei“ de la Bucureşti

Chestiunea „marii moschei“ din Bucureşti este mai mult de natură politică decît religioasă. Mai întîi de toate, Turcia este de mulţi ani o prezenţă solidă în România, de la investitori de toate mărimile la turism şi relaţii interumane, de la gastronomie şi fotbal la Orhan Pamuk şi telenovele. În pofida unui trecut tumultuos, cele două naţiuni nutresc una faţă de alta o simpatie sinceră. Ba chiar, am putea spune, românii sînt cei mai buni amici ai turcilor dintre naţiunile creştine din Balcani. Minoritatea turcă, atîta cîtă a mai rămas după trecerea Dobrogei în componenţa României independente (1878), şi-a dovedit loialitatea faţă de România, iar în semn de recunoştinţă, între 1910 şi 1913, sub domnia regelui Carol I, statul român a construit marea moschee de la Constanţa.

O altă prezenţă solidă în România – ca şi în alte ţări ale lumii – o constituie Mişcarea Himzet, inspirată de gînditorul Fethullah Gulen, actualmente stabilit în Statele Unite. S-au spus şi s-au scris multe despre această organizaţie şi despre mentorul ei, care promovează o viziune proprie asupra islamului. Unii o văd adaptată modernităţii occidentale, alţii, dimpotrivă, o văd ca pe o nouă formă de îndoctrinare, un fel de Opus Dei musulman. Cert este că există o reţea de şcoli şi universităţi în România sub egida Himzet şi, cu siguranţă, un număr de oameni de afaceri turci stabiliţi în România fac parte din această organizaţie. La fel ca şi în Turcia, unde mişcarea are numeroşi adepţi în rîndul elitelor economico-financiare, administrative sau chiar politice, ba chiar şi printre poliţişti şi magistraţi. Printre altele, Himzet controlează în Turcia influentul ziar

, cel mai mare din ţară, precum şi două posturi TV. 

La începutul ascensiunii politice a lui Recep Tayyip Erdogan, relaţiile lui cu Himzet erau foarte bune – de altfel, o mare parte din ideile Partidului Justiţie şi Dezvoltare (AKP) erau inspirate din doctrina organizaţiei lui Gulen. Cu timpul, relaţiile s-au deteriorat pînă la război. Se spune că înregistrările care dezvăluiau corupţia din jurul lui Erdogan şi a familiei sale, şi care au dus la un imens scandal politic în cursul anului trecut, au fost opera membrilor organizaţiei infiltraţi în structurile de poliţie şi în magistratură. Ca represalii, Erdogan a epurat imediat circa 6000 de magistraţi şi membri ai structurilor de forţă, despre care ştia sau bănuia că fac parte din Himzet. În plus, a trecut procurorii sub control guvernamental direct, stîrnind astfel nervozitatea cancelariilor europene şi blocînd practic orice şansă de înaintare a negocierilor de aderare. În Turcia există astăzi mai multe mandate de arestare emise pe numele lui Gulen. 

La 1 aprilie anul acesta, preşedintele Erdogan a întreprins o vizită în România, una destul de controversată ţinînd cont de faptul că liderul turc nu mai avea prea multe uşi deschise în Occident. O vizită la iniţiativa părţii turce, spun surse diplomatice. Şi care nu putea fi evitată în condiţiile în care avuseseră deja loc două vizite româneşti la Ankara, la nivel de şef de stat. 

Altfel, relaţia dintre premierul Ponta şi preşedintele Erdogan pare a fi una foarte apropiată, iar premierul român nu şi-a ascuns niciodată admiraţia faţă de progresele economice remarcabile ale Turciei lui Erdogan. Şi s-a aflat alături de liderul turc ori de cîte ori a avut ocazia: la inaugurarea metroului de sub Bosfor sau în controversatul episod al deschiderii Jocurilor Europene de la Baku. Interesant este că, potrivit relatărilor din presă, premierul Ponta s-a operat la genunchi la clinica Medipol, unde s-a tratat şi Recep Tayyip Erdogan. Există, de altfel, o relaţie mai veche a lui Erdogan cu liderii social-democraţi români, cimentată însă din vremea lui Adrian Năstase (Erdogan se află la putere din 2002). 

Însă vizita la Bucureşti din aprilie a fost mai curînd o nereuşită. Părţile nu s-au înţeles asupra unui discurs al preşedintelui turc în Parlament – Erdogan nu ar fi fost de acord cu sugestia de a-şi manifesta solidaritatea cu România în contextul crizei din Est. Surse diplomatice susţin că liderul turc i-ar fi cerut preşedintelui român să termine cu reţeaua educaţională de sub egida Himzet. O cerere căreia şeful statului român nu avea cum să-i dea curs. 

Acum, proiectul „marii moschei“ poate fi văzut ca o compensaţie oferită preşedintelui turc, în sensul de a-i oferi totuşi o pistă pe care să poată concura în România cu adversarii săi din Himzet. Rămîne, desigur, de discutat oportunitatea unui asemenea gest, din punct de vedere politic – Erdogan se află oricum pe partea descendentă a carierei sale, după ce, la alegerile parlamentare din iunie, partidul său, AKP, nu a mai reuşit să obţină majoritatea pentru a forma singur guvernul. 

Ar fi însă exagerat să privim acest gest ca pe o dovadă a extinderii fundamentalismului islamic. Nu este vorba despre aşa ceva în Turcia, un stat, totuşi, laic, cu tot caracterul tradiţionalist (uneori, dus pînă la populism) al politicii AKP. Muftiul cultului musulman din România, Iusuf Muurat, este un om tînăr şi cu gîndire modernă, educat în Turcia şi în nici un caz un adept al Himzet. Ba, mai curînd, în această dispută el s-ar afla de partea lui Erdogan. 

În discuţii private, dar şi în anumite poziţii publice, muftiul a atras de mai multe ori atenţia asupra pericolului infiltrării unor adepţi ai gîndirii fundamentaliste printre credincioşii musulmani din România. Nu avem a ne aştepta ca în „marea moschee“, dacă aceasta are să fie ridicată, să se propăvăduiască idei fundamentaliste, să fie inspiraţi atentatori sinucigaşi.

Este pur şi simplu o problemă politică, rezolvată ca la porţile Orientului, pe bază de hatîr.  

Ovidiu Nahoi este realizator la TVR2.