Un roman uitat şi cîteva semnificaţii actuale
Recitesc un roman interesant,
al lui Constantin Noica, apărut, pentru prima oară, în urmă cu un sfert de secol, la Humanitas. Este vorba despre jurnalul captivităţii filozofului în temniţele comuniste, din anii ’50-’60, ca rezultat al scandalului „cărţilor împrumutate“, care a afectat un număr mare de intelectuali bucureşteni la vremea respectivă. Printre ei se afla şi N. Steinhardt. Curios, în
monahul de la Rohia nu prezintă prestaţia lui Noica din timpul anchetei drept una strălucită. De altfel, poziţia conciliantă a autorului romanului amintit (Noica) faţă de torţionarii săi, poziţie tolerantă în sens superior, rămîne dimensiunea fundamentală a volumului (se vede şi din titlu), precum şi a momentului existenţial ca atare, faptul lăsînd, probabil, impresia slăbiciunii. Şi unele personaje din interiorul naraţiunii (tînărul sportiv Alec) îi reproşează intelectualului de 50 de ani prea multa îngăduinţă faţă de agresori, suspectîndu-l de laşitate. Privit însă cu atenţie, demersul lui Noica îşi dezvăluie rafinamentul. Situarea sa, în postură de „reflector“ fenomenologic al realităţii, deasupra puseurilor emoţionale îi asigură capacitatea unei analize riguroase, obiective, a complexităţii socio-politice din acei ani. Cîteva dintre intuiţiile sale – născute din efortul detaşării – sînt remarcabile, uimind şi astăzi prin acurateţea lor. Iată, spre exemplu, o observaţie de antropologie culturală, confirmînd o teză modernă, după care, în a doua jumătate a secolului XX, s-a derulat un al treilea război mondial, mult mai subtil în comparaţie cu militarismul,
unde mentalităţile grefate pe ascendentul omogenităţii şi-au impus dominaţia. Spune filozoful: „Oricine vede astăzi că europenii au lătrat la pomul greşit. Se băteau trei naţiuni mari din Europa (germanii, francezii şi englezii, n.m.) pentru ca alte două, mai mari, din marginea ei, americanii şi ruşii, să ia întîietatea, mai repede chiar decît şi-o puteau dori“. Confruntarea culturală i-a situat pe europeni – pentru întîia dată în istorie – pe o poziţie de
, urmînd ca ei să se adapteze, de acum înainte, capriciilor culturilor învingătoare.
Comunismul şi, implicit, Uniunea Sovietică reprezintă nişte elemente mai curînd stranii ale noii ecuaţii politice. Ele ajung pe picior de egalitate cu liberalismul american doar printr-un joc al istoriei, rezistenţa lor în timp (interesantă profeţie) fiind sub semnul întrebării. Noica bănuieşte că informaţia prăbuşirii finale a comunismului se găseşte în însăşi intenţia sa primordială, nelipsită de un conţinut paradoxal: de a redistribui bogăţia în societate, după principii echitabile, devenite însă, neaşteptat, surse ale inechităţii absolute. Autorul explică bizareria socio-economică şi mentală în felul următor: „Cine a trăit cît de cît atent şi mai ales senin în comunism îşi dă seama că se ajunge la un rezultat ciudat, în aparenţă: revoluţia aceasta este, în ultimă instanţă, în favoarea bogatului, iar nu a săracului; căci bogatului i se ia bogăţia, ceea ce nu e mare lucru. Pe cînd săracului i se ia
de îmbogăţire. Iar un om frustrat de ideal – ceea ce la acest nivel înseamnă sens de viaţă – este desfiinţat într-un fel. Între timp, cel care posedase şi fusese alienat prin posesiune se poate uneori simţi reinvestit ca om, reînfiinţat. Cîţiva din clasele de sus, pe care viaţa uşoară îi făcea să nu ştie care le e măsura umană, au descoperit, odată deposedaţi de bunuri şi privilegii, că totuşi
ceva şi pot ceva, ba chiar că vor ceva şi
ceva, ba chiar că
ceva cu-adevărat. Într-un sens, şi-au descoperit necesitatea. Astăzi, ei nu mai aspiră să recapete libertăţi la plural, ci doar acea libertate care le împlineşte necesitatea lăuntrică“. Prin urmare, revoluţia comunistă este, în fapt, prilejul răsturnării etice şi sociale, învingătorii şi învinşii devenind nişte categorii extrem de flexibile, chiar şi la analiza de detaliu.
Am reţinut aceste idei în contextul eforturilor româneşti de astăzi cînd, iată, am optat deschis pentru modelul liberal şi, în plus, ne străduim să depăşim efectele „revoluţiei“ comuniste printr-un capitalism galopant, al arderilor de etape. Ce mă îngrijorează însă este modul nostru paradoxal de a ne aşeza (încă) în democraţie. Conform sondajelor, românii vor o ţară fără corupţie, acceptînd totuşi să dea mită oricînd interesele lor ar fi afectate. Păgubitul are aici o toleranţă semnificativ ridicată pentru păgubitor, în comparaţie cu echivalentul său din alte civilizaţii. S-ar putea chiar spune că, la noi, adesea, păgubitul zîmbeşte complice păgubitorului, înţelegîndu-l şi apreciindu-l masochist pentru performanţa lui incontestabilă. Hoţia eficientă, făcută cu graţie, reprezintă un certificat de excelenţă, care stîrneşte invidii solemne pînă şi nefericitei victime. Proverbele noastre – unice pe mapamond – confirmă voluptatea stranie de complicitate cu înşelătorul de succes („cine poate oase roade“ sau „hoţul neprins e negustor cinstit“). În aceeaşi ordine de idei, părem să acceptăm cu seninătate faptul că situarea cuiva pe o poziţie de putere, la un moment dat, înseamnă automat accesul la fructul oprit al corupţiei. El are girul nostru tacit pentru acţiuni necinstite, în virtutea convenţiei nescrise după principiile căreia toţi am proceda la fel. Corupem cu aceeaşi înţelegere şi bucurie cu care acceptăm să fim corupţi, aderînd la un tratat macrosistemic al neloialităţii. Am construit o cultură a corupţiei, un mecanism diabolic, perfecţionat pînă la detalii infinitezimale, iar acum ne arătăm surprinşi de agresivitatea lui. Ca în povestea creatorului ucis de propria sa creaţie, stăm inerţi, aşteptînd. Nu pe Godot, ci pe Schengen.
Istoreme
