Despre cuvînt

Articolul profesorului Liviu Papadima din

nr. 594 (

) surprinde, interesant, o problemă majoră a lumii de azi – raportarea mentalitară (de grup) la noţiunea

Analiza autorului (alături de distincţia lui Virgil Cândea între „cultura de sistem“ şi „cultura de relaţie“, făcută în anii ’80 şi amintită în text!) mi se pare demnă de luat în considerare în spaţiul etic mai curînd lejer al universului nostru mioritic. Am văzut recent şi un film britanic ce atinge, la rîndul său, această problemă în spaţiul cultural al Marelui Albion, problemă destul de puţin explorată de antropologi. Este vorba (în peliculă) despre prioritatea

în faţa

. Straniu, englezii – cu toată „perfidia“ lor proverbială – au ridicat, de-a lungul istoriei, ideea de nobilitate a caracterului la rangul de autoritate juridică supremă. Cum bine se ştie, ei sînt inventatorii principiului de „înţelegere între domni“ (traducerea literală a lui

echivalentul „cuvîntului de onoare“ din spaţiul francofon. În afaceri, politică sau justiţie, acest „acord între domni“, întemeiat doar pe antica

, atît de dispreţuită de latini pentru nestatornicia ei, funcţionează mai presus de orice contract parafat de oficialităţi, stînd în cumpănă cu însăşi viaţa celui care a făcut o promisiune. Nu întîmplător, în opera lui Shakespeare,

are puterea să reabiliteze pe păcătos în ceasul morţii (aşa cum se întîmplă cu Edmund din

ori să transforme, instantaneu, rivalitatea sangvinară în solidaritate şi iubire (aşa cum vedem în finalul tragediei hamletiene, în cazul lui Laertes şi Hamlet). 

Filmul menţionat, intitulat

urmăreşte relaţia neobişnuită dintre un bătrîn agricultor şi un copil londonez, pe fundalul celui de-al Doilea Război Mondial, mai precis al bombardamentelor germane devastatoare asupra Marii Britanii. Bătrînul, Tom Oakley, este cam ursuz şi singuratic, trăind latent drama pierderii timpurii a soţiei şi a unicului copil, în timpul epidemiei de scarlatină. El se vede obligat de autorităţi să accepte în grijă unul dintre băieţii refugiaţi din capitala aproape distrusă. La început, ideea nu i se arată a fi deloc una fericită. Treptat însă, Tom descoperă în micul William Beech o fiinţă profund traumatizată, nu atît de război, cît de capriciile unei mame singure şi instabile psihic. Bătrînul îşi regăseşte vechile instincte paterne, întrerupte violent, reconstruind, cu migală, personalitatea zdruncinată a copilului refugiat. William e cerut înapoi, la un moment dat, de mama londoneză, reluîndu-şi supliciile casnice, după

-ul paradiziac în căsuţa lui Oakley, şi ajungînd în pragul morţii prin înfometare. Cu antenele telepatice trezite de paternitate, Tom simte că Will nu trece printr-o perioadă fastă şi pleacă la Londra în căutarea lui. Printre dărîmături, el îşi descoperă prietenul în stare de prostraţie şi abandon. Îl ia înapoi în satul său, exasperat de brutalităţile vieţii. 

Fericirea lui Tom va fi totuşi de scurtă durată. Autorităţile revendică băiatul pentru a-l instituţionaliza (mama nebună moare între timp, iar William Beech nu mai are alte rude!), nepermiţînd bătrînului acte de caritate. Tom se află, prin urmare, în faţa unei decizii disperate, pe care şi-o asumă fără multe ezitări. Îl răpeşte pe Will, readucîndu-l în micul rai rural, ferit de ororile războiului. Oficialităţile, deşi copleşite de conflagraţia mondială, nu stau cu mîinile în sîn. Îi localizează pe Oakley şi Beech, vizitîndu-i pompos într-una dintre zile. Pe lîngă medici, poliţişti şi reprezentanţi ai Protecţiei Copilului, în grupul ultragiat şi sever se află şi un înalt funcţionar din Home Office (Ministerul de Interne), foarte intrigat de fapta nesăbuită a bătrînului. El îl provoacă la un dialog explicativ şi aici apare nuanţa culturală de care vorbeam iniţial. Oficialul întreabă, rigid, cum vede eroul nostru evoluţia unei relaţii dintre un copil şi un bătrîn, avînd în vedere că primul va fi abia adolescent cînd cel din urmă va ajunge septuagenar. Tom recunoaşte că situaţia nu e ideală, dar, în condiţiile date, adaugă, el rămîne cea mai bună soluţie pentru Will. „De ce?“, se arată surprins ministerialul. „Pentru că îl iubesc“, răspunde simplu Tom. „Şi credeţi că, în vremurile de azi, dragostea este de ajuns?“, îşi continuă omul guvernului tirada maieutică. „În vremurile de acum, ca şi în alte vremuri, dragostea ar trebui să fie de ajuns. Nu credeţi?“, replică Oakley fără patos. În sprijinul acestei certitudini şi al bunăstării copilului, bătrînul nu are la îndemînă decît

Aflîndu-ne în Anglia (fie ea şi măcinată de război), garanţia în chestiune pare suficientă. Cuvîntul de onoare sfarmă lacătul greu al instituţionalităţii şi deschide poarta raţiunii. Funcţionarul din Home Office iartă „crima de răpire“, oferindu-i lui Tom dreptul de creştere a băiatului. Cuvîntul poate deveni aşadar lege! 

Mă întreb uneori cînd şi, în primul rînd, de ce noi ne-am pierdut încrederea în cuvînt? Ce boală spirituală ascunsă ne-a făcut prizonierii suspiciunii, slăbindu-ne preţuirea pentru valoarea semantică a limbii şi pentru forţa ei de convingere. „Vorbele mari“ ne produc jenă şi, ca atare, le-am scos, practic, din vocabular. Sîntem una dintre puţinele naţiuni care nu mai au posibilitatea de a rosti cuvinte precum „ţară“, „patriotism“, „demnitate“, „onoare“, „credinţă“, „sacrificiu“ fără a roşi şi a dori să intrăm în pămînt de stinghereală. Cuvîntul de onoare ni se pare o glumă nevinovată, iar promisiunea (respectată) – o joacă de copii. Corectitudinea stîrneşte cel puţin amuzament, dacă nu iritare şi oprobriu public, ducînd „vinovatul“ către tagma inadaptaţilor. Este aici un mister mentalist asupra căruia se vor concentra – spre descifrare – generaţii întregi de analişti culturali.

Istoreme