A schimba lumea

La o anumită vîrstă, a dori să schimbi lumea e, în mod natural, un proiect de viaţă. Eşti tînăr, gata de gesturi şi fapte mari, plin de energie şi de încredere în puterile şi în soarta ta. Vrei să schimbi lumea, pentru că simţi nevoia să dai un sens existenţei tale, să te distingi ca purtător de faclă, ca misionar al noului, al „mai bine“-lui, al echităţii şi fericirii universale. E frumos, e aproape inevitabil, e candid… Pasiunea „angajării“ e, în anii de ucenicie existenţială, mai mult decît legitimă: ea implică o generoasă înclinaţie de a te dedica unei „cauze“, de a fi solidar cu „generaţia“ ta şi de a te simţi responsabil faţă de strîmbătăţile lumii. Cum să amendezi o atît de nobilă inflamaţie sufletească? 

E, totuşi, rezonabil (dar în ce măsură îi poţi cere unui tînăr să fie „rezonabil“?) să fii prevenit şi asupra cîtorva riscuri ale entuziasmului tău auroral. O oarecare inflaţie a eului joacă întotdeauna un rol, precum şi o anumită pripă ideologică, dublată de precaritatea mijloacelor, de un instrumentar încă necopt, în contrast cu amploarea scopului. Şi excesele stîngii, şi cele ale dreptei îşi au originea în acest demaraj „revoluţionar“. Din punctul meu de vedere, e nevoie, prin urmare, de unele precauţii „tehnice“, care să prefaţeze şi să însoţească elanul „transformării“ planetare. 

1) O primă evaluare, necesară înaintea oricărei acţiuni, ar trebui să aibă în vedere

, ţinta schimbării. Nu e suficient să vrei să schimbi lucrurile. Trebuie să ai o minimă idee despre

întreprinderii tale. Ce vrei să obţii? La ce vrei să se ajungă prin iniţiativa şi efortul tău? Şi, dacă se poate, fără lozinci gata făcute, lipsite de conţinut specific: o lume mai dreaptă, mai bună etc. Pentru a începe un drum, e preferabil să ai o reprezentare cît de cît limpede a destinaţiei, a etapelor de parcurs, a resurselor proprii. Cu alte cuvinte, o bună

a lumii pe care vrei să o schimbi, a „lumescului“ în genere şi a posibilităţilor de intervenţie realistă în contextul dat.

fără complementul unei cunoaşteri prealabile a ceea ce ai de schimbat şi-a găsit expresia euforică în faimoasa „teză“ a lui Marx, formulată, e drept, cînd nu avea decît 27 de ani: „Filozofii nu au făcut decît să interpreteze lumea în diferite moduri; important este însă a o schimba“. E o frază celebră, sună „tare“, dar, să-mi fie iertat, e de o crasă neseriozitate. „A interpreta“ înseamnă a analiza, a explica, a identifica (tatonînd)

unui text, al unui gînd, al unei realităţi. Fără adaosul „interpretării“, lumea e un peisaj mut, o prezenţă opacă. Ideea de a o schimba, nepricepînd cum e alcătuită, nepricepînd structura şi mecanismele ei funcţionale, e stupid aventuroasă. Cum să schimbi un lemn, dacă nu ştii nimic despre lemn, despre ce se poate face şi nu se poate face din el, despre speciile lui, despre uneltele optime cu care îl poţi prelucra? De altfel, Marx însuşi nu şi-a respectat „programul“. Că a schimbat lumea e evident! Dar nu înainte de a fi oferit şi o interpretare a ei. Cît de adecvată a fost „interpretarea“ cu pricina şi cîtă fericire a adus pentru sute de milioane de oameni schimbarea propusă de Marx e altă temă, asupra căreia nu ne oprim acum. 

2) Înainte de a identifica ţinta schimbării şi de a te pune de acord cu eventualii ei „beneficiari“ (căci nu toţi semenii tăi visează la răsturnări radicale sau la

schimbări la care visezi tu), e important să reflectezi şi la „agentul“ schimbării, adică la tine însuţi. Ai competenţa, anvergura, croiala, îndreptăţirea morală şi intelectuală de a repicta portretul lumii? Poate

să se declare apostol al unei transfigurări mondiale sau măcar regionale? Ai încercat vreodată – măcar aşa, ca să-ţi faci mîna – să te schimbi pe tine, înainte de a asuma sarcina enormă de a-i schimba pe alţii sau de a schimba imaginea lumii în care s-au obişnuit să trăiască? Eşti sigur că merită să modelezi universul după chipul tău? Care chip? Pe scurt: cine te crezi, ca să iei asupra ta un proiect demiurgic? 

3) Sînt mai multe feluri de a schimba lumea. Retorica obişnuită reduce tema „schimbării“ la stilistica răzmeriţei populare (şi populiste): milităm şi acţionăm pentru ample „reaşezări“ sociale, pentru o modificare „din rădăcini“ a „sistemului“: sîntem „anti-

“, sîntem pentru ştergerea diferenţelor dintre bogaţi şi săraci, dintre oraş şi sat, dintre femei şi bărbaţi, dintre budişti, musulmani, creştini şi atei, dintre majorităţi şi minorităţi. Vrem o lume paradiziac entropică, o pajişte omogenă, „loc luminat, loc cu verdeaţă, loc de odihnă, de unde au fugit toată durerea, întristarea şi suspinarea“. Ce poate fi mai frumos? Numai că o astfel de lume n-ar fi decît o ambianţă vidă, o simplă premisă favorizantă pentru eventuale isprăvi de natură să legitimeze

prestigiu al umanităţii, care este un prestigiu al creativităţii, al diferenţierii, al armoniei de contrarii. Nu putem avea drept scop transformarea lumii într-o chermeză fără urmă de dramă, de imprevizibil, de mister. Lumea e aşa cum e: bogată, tristă, provocatoare. Nu vom renunţa, evident, la strădania de a o îmbunătăţi. Dar nici nu vom adopta, ca mod de viaţă, insomnia sterilă, de fiecare clipă, a activistului repetitiv, fermentaţia dizolvantă, vanitoasă a „revoluţionarului de profesie“. Da, lumea a fost schimbată de Revoluţia Franceză, de Revoluţia Rusă din 1917, de masele revoltate care, în 1989, au aruncat peste bord sclavagismul de stat al ţărilor comuniste. Dar lumea a fost schimbată şi de Aristotel, şi de Leonardo da Vinci, şi de Mozart, şi de Darwin, şi de Einstein, şi de Picasso, şi de Brâncuşi. Şi nu pentru că şi-au propus să o facă, recurgînd la toată demagogia aferentă, ci pentru că au avut înzestrarea, generozitatea, calmul lăuntric de a se bucura de frumuseţea lumii, de inepuizabilul ei, de complicaţia ei ireductibilă. A schimba lumea nu înseamnă doar a fi mereu în stradă, cu cuţitul în dinţi şi cu sabia dreptăţii pe umăr. E nevoie, uneori, şi de asta. Dar odată „salvată“, lumea are nevoie şi de oarecare substanţă. De valori stabile, de labirintul interiorităţii, de ingeniozitate, măsură, discernămînt, speranţă şi de umor. E dreptul oricărui tînăr să-şi aleagă, din acest uriaş bazar al schimbării, nişa în care se simte cel mai bine şi mai util. Restul e pantomimă…