Pedagogii volante

Am promis săptămîna trecută că, poate, cîndva, am să mă ocup de felul în care pedagogiile ambulatorii, oferite cu largheţe în trenuri, în autobuze, au curs în pedagogii volante, germinate de noile tehnologii, cu capacitatea lor de a ne teleporta, indiferent cînd şi unde, în alt loc, în altă realitate. Încerc acum să mă ţin de cuvînt, deşi îmi vine tare peste mînă. Mi-e teamă că, în calitate de analfabet digital, aşa cum m-am declarat deja de ceva vreme, o să calc rău în străchini.

Povestea începe tot în autobuz. 

Locuiesc, de cînd m-am născut, într-un cartier (fost) mic-burghez, pe lîngă Bulevardul Mihalache, fost 1 Mai, la două staţii de intersecţia cu Calea Griviţei. E un loc, acolo, care se cheamă şi s-a chemat, pitoresc, Piaţa Chibrit. La vremea copilăriei mele, la Piaţa Chibrit era o cofetărie unde puteai mînca un cataif şi bea un mazagran, erau un cinematograf, niscaiva magazine…, ce mai, era un fel de centru al periferiei în care trăiam. Şi atît de aproape! 

Cînd mă urcam în autobuz – 34, din cîte îmi amintesc – ajungeam în faţa unei taxatoare, plasate pe un scaun înălţat, pe care o salutam respectuos şi o rugam să îmi dea un bilet. „50 de bani“ – îmi spunea invariabil taxatoarea, iar eu aveam deja banii pregătiţi. La întoarcerea de la Piaţa Chibrit era însă mai complicat. „De care?“ – mă întreba taxatoarea. „De 50, de 65 sau de 1 leu?“ Nu-mi era clar de ce, în sens invers, autobuzul avea alte reguli. Şi, după un moment de ezitare, ceream un bilet de 65 de bani. 50 mi se părea meschin, iar 1 leu era deja prea mult. După două staţii mă dădeam jos, contrariat şi totodată mîndru de cum mă descurcasem. 

Pe vremuri, vasăzică, autobuzul era un spaţiu al asumării existenţiale. Mai că-ţi venea să spui „Bună ziua“ la urcare, aşa cum, în trenurile care mai au compartimente, te simţi dator să saluţi cînd intri ca să îţi ocupi locul. 

Primul agent tehnologic care a atentat la statutul ontologic al autobuzului a fost telefonul mobil. Oameni agăţaţi de celular, cu ochii proptiţi în tavan sau în vreun colţ de fereastră prin care oricum nu se vede nimic, din cauza colantelor cu reclame lipite pe dinafară, purtînd, cu voce spartă şi înaltă, conversaţii dintre cele mai felurite cu un interlocutor absent. De pildă, El care o pune la punct pe Ea. Ai zice că e vechea poveste a relaţiilor de cuplu care virează, încet, dar sigur, către confruntări de putere. Însă El pare un pic cam tînăr pentru aşa ceva şi, în plus, tonul vocii, înlănţuirea frazelor arată altceva. El are dreptate, Ea nu. Din păcate, replicile Ei rămîn inaudibile. Dar nu te-ai mira dacă El ar da la un moment dat telefonul pe speaker şi s-ar întoarce în cele din urmă către auditoriul ocazional: „Vedeţi? V-am spus eu?“ În altă parte a autobuzului, Ea stă de vorbă, inconfundabil, cu Ea. Aşezat, cu şart. Mai are cu siguranţă cel puţin patru-cinci staţii pînă să coboare. Are vreme să ruleze relaxat povestea cu „Şi atunci eu i-am spus că…“ 

Pe scurt, călătorii cu mijloacele de transport în comun dotaţi cu

au descoperit, treptat, virtuţile şi binefacerile anonimatului. Te urci, cobori. Nimeni între alţi nimeni. Viaţa ta se petrece, între timp, în altă parte, unde ai ceva de îndreptat, de remediat. Pedagogii volante, volatile. 

Lovitura de graţie dată autobuzului a venit însă odată cu reorientarea telefoniei mobile dinspre oral spre scriptural: SMS, e-mail. Disputelor cu interlocutori absenţi le-a luat locul hîrşîitul şi ţăcănitul discret al buricelor degetelor pe suprafaţa trează a smartphone-urilor. Nu se mai ridică nici voci, nici bastoane. Nu te mai trezeşti cu cineva vociferînd „Ce te-mpingi, dom’le, nu vezi că sînt operat?“ şi nici cu apostrofări de genul „Ce stai, dom’le, cu spatele la mine?“ Toată lumea stă cu spatele la toată lumea, aseptic şi democratic. 

Însă eu vreau să urmăresc mai departe puseul educaţional în acţiune şi nu-mi rămîne decît, vrînd-nevrînd, să mă dau jos din autobuz şi să mă urc pe net. 

Aici voluptăţile anonimatului debordează. Subiectele fiind inflamabile – corectitudinea lingvistică şi educaţia se numără printre ele, nu mai vorbesc de opţiunile politice –, anonimatul dă, într-o primă instanţă, prilejul punerii la punct a semnatarului textului comentat: un pafarist, un urechist, un habar n-am care s-a găsit să dea lecţii ş.a.m.d. Însă reducerea la tăcere a celui care a vorbit deja se sleieşte rapid, profilîndu-se o altă pîrtie, mult mai profitabilă, de descătuşare a impulsului pedagogic reprimat. Cine a avut curiozitatea să urmărească traiectoria comentariilor pe net la vreun text mai fierbinte nu se poate să nu fi observat cum, cu fiecare nouă postare, scrierea-sursă e dată treptat uitării, comentatorii adîncindu-se tot mai mult în polemici personale avînd, în esenţă, acelaşi conţinut: contestarea, pe diverse motive – agramatism, incultură, bădărănie, simpatii politice descalificante etc. –, a dreptului celuilalt de a se pronunţa pe chestiunea în cauză. E fascinant ce hărmălaie voioasă şi sumbră poate produce această incontinentă apologie a tăcerii! 

Cine crede că Marele Tărăboi Virtual e propriu culturii digitale autohtone se înşală. Mi-am vîrît cînd şi cînd nasul şi pe site-uri internaţionale interactive. Aceeaşi poveste. Fraţi români, nu vă speriaţi: nu sîntem singuri! 

P.S. Cu riscul de a fi suspectat de flaterie, îmi permit, totuşi, o ultimă remarcă. Cititorii online ai

par a fi generoşi în

-uri, dar parcimonioşi în comentarii. Să fie un semn de apatie? De bună-creştere? De conservatorism? De discreţie? De indecizie? De plezirism? De dilematită? Cine mă lămureşte şi pe mine? 

Liviu Papadima este profesor de literatură română la Facultatea de Litere, prorector la Universitatea Bucureşti; coautor al manualelor de limba şi literatura română pentru liceu, apărute la Humanitas Educaţional. A coordonat mai multe volume apărute la Editura Arthur.