Perfecţiunea nu e totul
Wimbledon-ul s-a încheiat. E un moment în care putem să ne întrebăm cum mai arată tenisul mondial şi ce ne poate spune el. Aş risca nişte observaţii, nu ca profesionist, dar ca unul care m-am învîrtit cîteva zeci bune de ani în preajma acestui sport. În primul rînd aş constata că regularitatea continuă să fie o calitate pe care se pune mare accent. Sînt o mulţime de jucători (şi mai ales jucătoare) apropiaţi de perfecţiune, care scot orice minge, oricît de tare sau oricît de bine le-a fost plasată. Ei reuşesc să cîştige multe meciuri şi să se menţină în top. Dar asemenea jucători stau mai prost cu partea de spectacol şi nici nu prea reuşesc să devină campioni absoluţi, din aceia care se ţin minte peste generaţii. Sînt sportivi care au învăţat un tenis standard, de o pisălogeală infinită. Au exersat de milioane de ori aceleaşi lovituri. Sînt atleţi desăvîrşiţi, pot alerga la nesfîrşit şi se pot întinde după orice minge. Pentru ei şi pentru antrenorii lor, tenisul nu mai e un simplu joc, ci un fel de industrie. Eficienţa e pusă la mare preţ, în vreme ce subtilităţile jocului propriu-zis sînt lăsate în plan secund. Acum cîţiva ani, Caroline Wozniacki a reuşit să se menţină două sezoane în fruntea ierarhiei WTA jucînd peste tot ca o furnicuţă, fără să cîştige însă nici un turneu de Mare Şlem. În singura ei finală de Mare Şlem, la US Open, a fost învinsă de proaspăta mămică Kim Clijsters (ce jucătoare!). Angelique Kerber e o altă figură asemănătoare Carolinei, parcă şi mai „tocilară“, care reuşeşte să scoată din minţi orice jucătoare de atac. E un stil la modă.
Totuşi, în vîrful ierarhiei mai sînt şi cîteva jucătoare care ştiu să şi rişte, pentru care tenisul a rămas încă un joc. Ofensivă şi agresivă e Maria Sharapova, care nu te lasă să te plictiseşti, chiar dacă ritualurile şi răcnetele ei războinice te pot trimite cu gîndul la atacarea Ucrainei. Mai nou, Garbine Muguruza se anunţă o jucătoare puternică şi, de ce nu, cu o pregătire îmbunătăţită, Irina Begu ar putea deveni de-a dreptul redutabilă. Sînt fete care lovesc tare şi care ştiu că sportul acesta nu înseamnă doar să dai mingea înapoi în terenul adversarului. Vă întrebaţi, probabil, unde aş plasa-o pe Simona Halep. Ei bine, aş zice că tinde să intre mai degrabă în categoria „tocilarelor“ decît în cea a „jucătoarelor“. Poate că şi fizicul o determină să fie acolo.
Şi la băieţi sînt unii precum David Ferer (absent de la Wimbledon anul acesta), muncitorul fără odihnă care aleargă fără oprire şi nu cedează niciodată. Dar nici el nu face mare lucru în turneele de Mare Şlem, fiind totdeauna parcă la discreţia unor Djokovici, Nadal sau Federer. Varietatea e totuşi parcă ceva mai mare la băieţi. Novak Djokovici e numărul unu mondial, fără rival la ora actuală, cu un joc complet, dar destul de standardizat şi el. Tenisul lui e extraordinar de bun (poate chiar perfect), dar nu şi frumos în aceeaşi măsură. Faţă de „atleţii“ care prind orice, el are şi o latură yoghină. E mai elastic decît oricine şi, dincolo de calităţile fizice, are o putere mentală pe care doar Rafael Nadal o mai poate egala. Dacă Djokovici e un drac, cum spunea cineva, Nadal e un superman. Şi Nadal prinde(a) tot, dar, spre deosebire de Djokovici, efortul depus părea să-l consume mai mult. Tenisul lui Nadal e ciudat. Are lovituri pe cît de urîte, pe atît de senzaţionale. Acum e într-o oarecare derivă şi soluţia propusă public de veteranul McEnroe a fost să-şi schimbe antrenorul, adică pe unchiul său care l-a antrenat încă din copilărie. O soluţie similară ar fi probabil şi pentru Wozniacki, care nu renunţă nici în ruptul capului la antrenorul tată.
Mi se pare limpede că victoriile în marile turnee dau adevărata măsură a unui jucător. Acolo e bătălia adevărată şi mai puţin contează adunarea punctelor şi locul în clasamentul general. E, cumva, ca la şcoală. Nu neapărat cei care învaţă totul şi iau numai note mari sînt şi cei mai buni.
Dar i-am lăsat la urmă pe campionii campionilor. Evident, e vorba de Serena Wiliams şi de Roger Federer. „Bătrînii“ spectaculoşi. De Serena Williams nici o altă jucătoare nu reuşeşte să se apropie măcar. Pe lîngă ea, toate celelalte par nişte fetiţe venite să se joace cu mingea. Faţă de ele, Serena are acea forţă ieşită din comun şi o personalitate puternică. E o jucătoare născută, nu făcută, ea însăşi a afirmat ceva de genul ăsta. La rîndul lui, dincolo de partea fizică sau mentală, Federer are un talent cu totul excepţional. E geniul absolut în acest sport şi iată că, la aproape cei 34 de ani ai săi, încă reuşeşte să-i facă faţă într-o finală de Wimbledon unui Novak Djokovici.
De observat că nici Serena, nici Federer nu au regularitatea celorlalţi aflaţi prin fruntea clasamentului. Dacă te uiţi la jocurile lor, şi unul, şi celălalt greşesc cu nemiluita. Îşi asumă riscuri, adică. Nu doar de dragul spectacolului, ci şi pentru că, probabil, au atîta caracter încît să nu aştepte doar greşeala adversarului. Nu doar că joacă, dar şi gîndesc în stil mare. Meschinăriile nu-s pentru ei. De asta probabil că sînt şi aşa de importanţi în istoria sportului şi aşa de iubiţi de public. Fiindcă pe teren, amîndoi, deşi dominatori, par cît se poate de umani. Nu au nimic de roboţei. Nu sînt perfecţi. Dincolo de sportul în sine, cu toată frumuseţea lui, cred că e ceva de învăţat din asta.
